((135))

Vie Impărăţia Ta - Studiul VI
Lucrarea secerişului

Caracterul lucrării de seceriş — Adunarea grâului — Strângerea în snopi, legarea şi arderea neghinei — Originea şi creşterea ei abundentă — Mistuită ca pleava Veacului Iudaic — Corespondenţele de timp observate — Lepădarea, căderea treptată şi nimicirea finală a Babilonului — Pecetluirea slujitorilor lui Dumnezeu înainte ca pedepsele să vină peste Babilon — Judecată sau încercare atât ca sisteme cât şi individual — Încercarea sistemului iudeu tipic — Încercarea şi cernerea grâului — Fecioarele înţelepte, separate de cele nechibzuite, intră la nuntă — „Şi uşa s-a închis” — O inspectare ulterioară şi scoaterea afară a unora — De ce şi cum? — încheierea „chemării de sus” — Timpul este scurt — „Nimeni să nu-ţi ia cununa” — Slujitorii şi biruitorii din ceasul al unsprezecelea

„SECERIŞ” este un termen care dă o idee generală despre lucrarea care trebuie aşteptată să aibă loc între datele 1874 şi 1914. Este un timp de recoltare mai degrabă decât de semănare, un timp de încercare, de socotire, de reglare şi de răsplătire. Secerişul Veacului Iudeu fiind un tip al secerişului acestui veac, observarea şi compararea diferitelor aspecte ale acelui seceriş permit idei foarte clare în privinţa lucrării care este de realizat în secerişul actual. În acel seceriş, învăţăturile speciale ale Domnului nostru au fost astfel încât să adune grâul care exista deja şi să separe pleava naţiunii iudee dintre grâu. Doctrinele lui au devenit de asemenea seminţele pentru noua dispensaţie, care s-a deschis (la scurt timp după ce naţiunea lui Israel a fost lepădată) la Cincizecime.

Cuvintele Domnului nostru către ucenicii Săi, când i-a trimis în timpul slujirii Sale la acea biserică-naţiune, ar ((136)) trebui reamintite cu grijă, ca dovadă că lucrarea lor specială atunci a fost seceratul şi nu semănatul. El le-a spus: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş. Cine seceră, primeşte plată şi strânge roadă pentru viaţa veşnică” (Ioan 4:35, 36). Ca secerător principal în acel seceriş (cum este şi în acesta), Domnul le-a spus secerătorilor subordonaţi: „V-am trimis să seceraţi ce n-aţi muncit; alţii [patriarhii şi profeţii şi alţi oameni sfinţi din vechime] au muncit şi voi aţi intrat în munca lor” — să seceraţi roadele acelor secole de efort şi să încercaţi acel popor prin mesajul „Împărăţia cerurilor s-a apropiat!” şi Împăratul este prezent — „Iată, Împăratul tău vine la tine”. Mat. 10:7; Ioan 12:15; Zah. 9:9.

În secerişul iudaic, Domnul, în loc să facă din capre oi, a căutat oile orbite şi împrăştiate ale lui Israel, vizitând pe toţi cei care erau deja oile Sale, pentru ca ele să-I audă glasul şi să-L urmeze. Aceste constatări din tip dau o sugestie despre caracterul lucrării cuvenite în timpul actual de seceriş sau de recoltare. Curând va începe o altă semănare şi mai mare, sub condiţiile mai favorabile ale Veacului şi Împărăţiei Milenare: într-adevăr, seminţele adevărului în privinţa restabilirii etc., care vor produce acea recoltă viitoare, sunt chiar acum lăsate să cadă ici şi colo în inimi doritoare, flămânde după adevăr. Dar aceasta este numai o lucrare suplimentară acum; căci, ca şi tipul lui iudaic, secerişul actual este un timp pentru recoltarea bisericii declarate (aşazisei creştinătăţi), pentru ca sfinţii adevăraţi adunaţi din ea să poată fi înălţaţi şi asociaţi cu Domnul lor, nu numai să predice adevărul, ci şi să pună în acţiune marea lucrare de restabilire pentru lume.

În acest seceriş, grâul şi neghina trebuie să fie separate; deşi ambele aceste clase, înainte de separare, alcătuiesc biserica nominală. Grâul sunt copiii adevăraţi ai Împărăţiei, adevăraţii consacraţi, moştenitorii, în timp ce neghina este ((137)) cu numele, dar nu în realitate Biserica lui Cristos sau viitoarea mireasă. Neghina este clasa menţionată de Domnul nostru, cei care-L numesc Domn, dar care nu-L ascultă (Luca 6:46). La înfăţişarea exterioară cele două clase sunt adesea atât de asemănătoare încât se cere o examinare atentă pentru a face deosebire între ele. „Ţarina este lumea” în pildă, iar grâul şi neghina împreună (neghina mai numeroasă) constituie ceea ce uneori se numeşte „Lumea Creştină” şi „Creştinătate”. Frecventând slujbele religioase ocazional sau în mod regulat, numindu-se creştini prin faptul că urmează anumite ritualuri şi ceremonii, şi fiind identificaţi mai mult sau mai puţin direct cu vreun sistem religios, neghina arată la fel, şi uneori trece drept copii ai lui Dumnezeu consacraţi din inimă. În aşa-zisele „ţări creştine” toţi sunt socotiţi astfel creştini, cu excepţia necredincioşilor declaraţi şi a evreilor; şi numărul lor (incluzându-i pe puţinii consacraţi pe deplin — sfinţii) este estimat la circa o sută optzeci de milioane greco şi romano-catolici şi circa o sută douăzeci de milioane protestanţi.

În timpul Veacului Evanghelic, instrucţiunile Domnului nostru n-au fost să se încerce separarea copiilor adevăraţi ai Împărăţiei de imitaţia de copii ai Împărăţiei; căci a realiza o separare completă ar însemna întoarcerea generală a lumii (ţarina) cu susul în jos — o tulburare generală atât a grâului cât şi a neghinei. De aceea El a spus: „Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş”. Dar a adăugat: „La timpul secerişului, voi spune secerătorilor [îngerilor, mesagerilor]: «Culegeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu” (Mat. 13:30). Prin urmare, la timpul secerişului trebuie să ne aşteptăm la o lucrare generală de separare, înainte interzisă. Deşi cei simbolizaţi prin grâu sunt întotdeauna încurajaţi să stea neclintiţi în libertatea cu care Cristos i-a făcut liberi şi să evite alianţele ademenitoare cu cei care păcătuiesc în mod deschis şi cu ((138)) lupii în piei de oaie, totuşi ei nu trebuie să încerce să tragă linia între clasa deplin consacrată (grâul, sfinţii) şi neghină, care declară numele şi doctrinele lui Cristos, şi care într-o oarecare măsură permite ca aceste doctrine să-i influenţeze purtarea exterioară, dar ale cărei dorinţe din inimă sunt departe de Domnul şi de serviciul Lui. Această judecare a inimilor, motivelor etc., care este în afara puterii noastre şi pe care Domnul ne-a poruncit s-o evităm cu totul, este tocmai lucrul pe care diferitele secte s-au străduit tot timpul să-l facă — încercând să separe, să încerce grâul şi să ţină deoparte ca neghină sau ca eretici, prin crezuri riguroase de fabricaţie omenească, pe toţi cei declaraţi din creştinătate a căror credinţă nu se potrivea exact cu diferitele lor măsurători false. Totuşi, cât de fără succes au fost toate aceste secte! Ele au stabilit standarde şi doctrine false, nescripturale, care în realitate au dezvoltat multă neghină şi au sufocat şi au separat grâul; de exemplu, doctrina chinului veşnic al tuturor celor ce nu sunt membri ai Bisericii. Deşi acum s-a modificat mult, sub lumina crescândă a zilei noastre, ce mulţime de neghină a produs această eroare, şi cum a sufocat, a orbit şi a împiedicat grâul de la o recunoaştere cuvenită a caracterului şi a planului lui Dumnezeu. Astăzi vedem ce greşeală au făcut diferitele secte neurmând sfatul Domnului, să lase grâul şi neghina, cei sfinţi şi cei declaraţi, să crească împreună, fără să încerce o separare. Oamenii oneşti din fiecare sectă vor admite că în sectele lor este multă neghină, pretinşi, nu sfinţi, şi că în afara gratiilor lor sectare sunt mulţi sfinţi. Astfel, nici o sectă de astăzi nu poate pretinde şi nu pretinde a fi toată grâu, fără neghină. Cu mult mai puţin ar putea vreo organizaţie pământească (cu excepţia cristadelfienilor şi a mormonilor) să fie destul de îndrăzneaţă ca să pretindă că ea conţine tot grâul. De aceea ei n-au nici o scuză pentru organizaţiile lor, pentru gardurile lor teologice etc. Ei nu separă grâul de neghină şi nimic nu poate realiza complet ((139)) şi amănunţit această separare a inimilor decât dacă metoda pe care Domnul a rânduit-o va fi pusă în execuţie în timpul secerişului. Acest lucru arată necesitatea de a cunoaşte când a sosit timpul şi când se cuvine să înceapă lucrarea de separare a secerişului. Şi Domnul nostru, credincios promisiunii Sale, nu ne-a lăsat în întuneric, ci dă informaţia cuvenită acum tuturor celor ale căror inimi sunt pregătite pentru ea. „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric [nici nu dormiţi], pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ.” 1 Tes. 5:4.

Adevărul cuvenit acum este secera în acest seceriş, întocmai cum o seceră asemănătoare a fost folosită în secerişul iudaic. Secerătorii, îngerii* sau mesagerii sunt acum urmaşii Domnului, întocmai cum o clasă asemănătoare au fost secerătorii în secerişul iudaic. Şi deşi altora, în tot cursul veacului, li s-a spus să nu încerce separarea grâului de neghină, totuşi celor care acum sunt pregătiţi, vrednici şi ascultători, li se va arăta planul şi aranjamentul Domnului atât de clar încât ei vor recunoaşte glasul Lui în timpul secerişului, spunând: „Trimiteţi secera” adevărului prezent şi „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” „«Ei vor fi ai Mei», zice Domnul oştirilor «... o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu»”. Ps. 50:5; Mal. 3:17.

---

*Cuvântul „înger” înseamnă mesager.

---

Acesta este timpul nu numai pentru adunarea sfinţilor prin adevăr (în unitate cu Domnul şi unul cu altul, şi în afara părtăşiei cu cei care sunt numai declaraţi, neghină), ci un timp şi pentru curăţirea ţarinei prin mistuirea neghinei, miriştei, buruienilor etc., pregătitoare pentru noua semănare. Într-un sens „grâul” este adunat dintre neghină — din cauza marii abundenţe a neghinei — ca atunci când Domnul spune: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”. Totuşi, în alt sens, separarea este potrivit reprezentată prin ((140)) strângerea neghinei dintre grâu. În realitate, locul este de drept al grâului; este o ţarină de grâu, nu o ţarină de neghină (lumea fiind socotită ţarina din care cresc sau se dezvoltă atât grâul cât şi neghina); deci neghina este cea care nu-şi are locul şi trebuie înlăturată. Domnul a iniţiat ţarina de grâu şi grâul reprezintă copiii Împărăţiei (Mat. 13:38). Şi deoarece ţarina sau lumea trebuie să le fie dată acestora, şi deja le aparţine prin făgăduinţă, pilda arată că de fapt neghina este cea care se strânge şi se arde, lăsând grâului ţarina şi tot ce este în ea. Neghina se întoarce în pământ (în lume), de unde a venit, iar primele roade ale grâului trebuie să fie adunate în grânar, aşa încât pământul să poată produce altă recoltă.

Grâul nu urma să fie legat în snopi: la început boabele au fost semănate separat şi independent, ca să fie asociate numai cele de acelaşi fel, în condiţii asemănătoare. Dar pilda declară că unul dintre efectele secerişului va fi să adune şi să lege neghina în snopi înainte de „ardere” sau de „timpul de necaz”. Şi această lucrare progresează peste tot în jurul nostru. Niciodată n-a mai fost un timp ca acesta pentru sindicate muncitoreşti, trusturi capitaliste şi asociaţii protectoare de toate felurile.

Lumea civilizată este „ţarina” din pildă. Pe timpul Reformei, vânturile luptei doctrinare au aruncat în ea dintr-o parte şi din alta grâul şi neghina laolaltă în grămezi mari (denominaţii), înclinând pe unii într-o direcţie (doctrinară), iar pe alţii în alta. Aceasta a strâns grămadă grâul şi neghina şi a luat mult din individualitatea tuturor. Furtunile doctrinare au trecut de mult, dar diviziunile continuă prin forţa obişnuinţei şi numai ici şi colo câte un spic de grâu a încercat să se ridice la poziţia verticală de sub greutatea grămezii.

Dar odată cu timpul de seceriş vine eliberarea grâului de greutatea şi piedica neghinei. Secera adevărului pregăteşte această clasă pentru libertatea cu care Cristos i-a făcut pe ((141)) toţi liberi la început, deşi aceeaşi seceră are o influenţă opusă asupra neghinei. Spiritul neghinei este spre mărime şi spectacol sectar, mai degrabă decât spre ascultare şi loialitate individuală lui Dumnezeu. De aceea ei resping şi se opun cu putere adevărurilor prezente, descoperind imediat că tendinţa acestor adevăruri este să condamne tot sectarismul şi să încerce pe fiecare individ. Şi, chiar dacă sunt dispuse să se unească una cu alta, toate sectele se unesc în împotrivirea lor la tendinţele dezintegrante ale adevărului prezent, în aşa măsură încât să tragă corzile încetişor, cu precauţie, şi încă mai strâns, în jurul oricărui gând şi oricărui studiu individual asupra subiectelor religioase, ca nu cumva organizaţiile lor să se destrame şi, tot grâul scăpând, să nu lase decât neghina.

Fiecare din clasa neghină pare să fie conştient că dacă ar fi examinat individual n-ar avea nici o pretenţie la Împărăţia făgăduită urmaşilor apropiaţi ai Mielului. Neghina ar prefera ca diferitele secte să fie judecate ca tot atâtea corporaţii şi în comparaţie una cu alta, sperând ca astfel să se strecoare în slava Împărăţiei pe meritele grâului cu care ea este asociată. Dar aceasta ei n-o pot face: încercarea vredniciei pentru onorurile Împărăţiei va fi una individuală — de fidelitate individuală faţă de Dumnezeu şi de adevărul Său — şi nu o încercare a sectelor ca să se vadă care dintre ele este cea adevărată. Şi fiecare sectă pare să-şi dea seama, în lumina mai mare de astăzi, care risipeşte ceţurile bigotismului şi ale superstiţiei, că alte secte au un drept la fel de bun (şi la fel de slab) ca ea însăşi să pretindă că este singura şi adevărata biserică. Forţaţi să admită aceasta, ei caută să-i lege pe toţi prin impresia că pentru mântuire este esenţial să te alături vreuneia dintre sectele lor — puţin contează la care. Astfel ei combină ideea responsabilităţii individuale cu robia sectară.

Ca o ilustraţie a unei corzi populare recent trase strâns de sectarism în jurul adepţilor săi, cităm aparent ((142)) inofensivele, şi pentru mulţi aparent avantajoasele lecţii ale Şcolii Duminicale Internaţionale. Acestea dau impresia unei cooperări nesectare în studiul biblic, printre toţi creştinii. Astfel ele par să facă un pas mare la o parte şi înainte de la vechile metode de studiere cu catehismele sectare. Aceste lecţii uniforme au aparenţa de a fi o abandonare a sectarismului şi o unire a tuturor creştinilor în studiul Bibliei în propria ei lumină — un lucru pe care toţi îl recunosc a fi singura cale potrivită, dar pe care toţi sectarii refuză să-l facă în realitate; pentru că, să se observe, aceste lecţii ale Şcolii Duminicale Internaţionale numai par a fi nesectare: ele numai par a acorda libertate în studiul biblic. În realitate, fiecare denominaţie îşi pregăteşte propriile ei comentarii asupra scripturilor conţinute în lecţii. Iar comitetul care selectează aceste lecţii, urmărind înfăţişarea exterioară de armonie şi unire, alege astfel de pasaje din Scriptură asupra cărora nu prea sunt diferenţe de opinie. Pasajele şi doctrinele asupra cărora nu sunt de acord, chiar cele care necesită cel mai mult să fie discutate, pentru ca adevărurile şi erorile fiecărei secte să se poată manifesta, ca să se poată ajunge la o unire reală pe baza unui singur „Domn, unei singure credinţe şi unui singur botez” — acestea sunt ignorate în lecţii, dar sunt totuşi ferm menţinute de fiecare sectă ca înainte.

Efectul acestora şi al altor metode asemănătoare de „unire” este să facă protestantismul mai impunător în aparenţă şi să spună oamenilor în fapt, dacă nu în cuvinte: trebuie să vă ataşaţi la una din aceste secte, sau altfel nu sunteţi deloc un copil al lui Dumnezeu. De fapt nu este o unire ca o singură biserică, ci o combinaţie de organizaţii separate şi distincte, fiecare la fel de nerăbdătoare ca întotdeauna să-şi păstreze propria sa organizaţie ca sectă sau snop, dar fiecare fiind dispusă să se combine cu altele ca să le dea o aparenţă mai mare şi mai impunătoare în faţa lumii. Este ca îngrămădirea snopilor într-o claie. Fiecare snop îşi menţine propria sa robie ((143)) sau organizaţie şi devine legat încă şi mai strâns, fiind înţepenit şi fixat cu alte legături într-un stog mare şi impunător.

Sistemul Lecţiilor Internaţionale, în legătură cu metodele moderne de „funcţionare” a Şcolilor Duminicale, ajută mult sectarismul şi împiedică creşterea reală în cunoştinţa adevărului încă într-un mod. Atât de generală este lecţia prezentată în legătură cu „exerciţiile” şcolii, încât nu prea este timp să se analizeze întrebările tipărite, atent formulate, cu răspunsuri pregătite; şi nu se lasă nici un timp pentru cel ce studiază Biblia flămând după adevăr, sau pentru ca puţinii învăţători serioşi să aducă alte întrebări de mai mare importanţă, care conţin hrană pentru gândire şi discuţie profitabilă. Odinioară grupele de studiu biblic se întâlneau să studieze acele părţi ale Bibliei pe care le alegeau, şi erau împiedicate de la obţinerea adevărului numai prin robia faţă de propria lor prejudecă şi superstiţie, iar cei serioşi, flămânzi după adevăr, erau întotdeauna capabili să facă un oarecare progres. Dar acum, când lumina crescândă luminează fiecare subiect şi împrăştie ceaţa superstiţiei şi prejudecăţii, ea este împiedicată de a străluci peste cel care face parte dintr-o grupă de studiu biblic chiar prin Lecţiile Internaţionale care pretind că-l ajută. Timpul său pentru studiu biblic este îndrumat cu dibăcie, aşa încât să nu poată obţine nici o idee nouă, ci să fie atât de continuu ocupat cu folosirea „laptelui duhovnicesc” (mult diluat cu tradiţiile oamenilor), încât să-i taie toată pofta pentru „hrana tare” a adevărului mai avansat (Evr. 5:14). În asemenea grupe, tot timpul şi toată posibilitatea de a gusta şi a învăţa să aprecieze „hrana” este sacrificată, în ascultare de cuvintele: „Trebuie să rămânem la lecţia noastră, pentru că ora se va termina curând”. Bine a declarat profetul, precum şi apostolul, că pentru a aprecia marile doctrine ale lui Dumnezeu, atât de esenţiale pentru creşterea noastră în har, în cunoştinţă şi în iubirea lui Dumnezeu, trebuie să lăsăm primele principii şi să mergem spre perfecţiune „înţărcaţi” şi „luaţi de la sân”. Evr. 6:1; Isa. 28:9.

((144))

Deşi metodele Şcolii Duminicale au fost de curând îmbunătăţite considerabil, ele încă lasă mult de dorit. În acestea sunt cuprinşi unii dintre cei mai buni din poporul Domnului — care, doritori să-L servească pe Învăţător, sunt mai mult sau mai puţin nedumeriţi de priveliştea numărului şi aparenţei „lucrării pentru Domnul”. Ceva bine se realizează, admitem, dar acesta îşi are dezavantajele lui. Cei serioşi sunt împiedicaţi de la datoria şi progresul personal, în realizarea a ceea ce Dumnezeu le-a încredinţat părinţilor, a cărei neglijare este o daună atât pentru părinţi cât şi pentru copii. Cei imaturi găsesc părţile scurte şi „exerciţiile” mai agreabile decât studiul biblic. Ei sunt făcuţi să simtă că au împlinit o datorie; şi sacrificiul celor câteva momente este răsplătit prin taclalele şi discuţiile sociale care se permit. Celor mici, de asemenea, le plac cel mai mult „exerciţiile”, cântatul, cărţile de povestiri, picnicurile, gustările şi amuzamentele generale; iar ei şi mamele lor se simt bine răsplătiţi pentru efortul de a se îmbrăca, de ocazia oferită astfel ca să-şi arate îmbrăcămintea lor frumoasă. Şi responsabilitatea părintească de instruire religioasă acasă este în foarte mare măsură neglijată în favoarea simulacrului şi maşinăriei Şcolii Duminicale. Şcoala Duminicală a fost în mod potrivit numită creşa bisericii, iar micuţii astfel crescuţi prin alimentarea şi sfatul spiritului lumesc sunt mlădiţele tinere ale acelei recolte bogate de neghină de care este complet năpădit marele Babilon.

Oriunde există, ici şi colo, o grupă de studiu biblic pentru adulţi, şi învăţătorul este destul de sincer şi independent încât să lase lecţia prescrisă şi să urmărească subiecte mai importante, dând libertate ca adevărul să fie adus în faţă, fie el favorabil sau nefavorabil crezului sectei, acesta este însemnat ca învăţător periculos de către pastorul sau supraveghetorul înţelept din punct de vedere lumesc. Astfel de învăţători sunt într-adevăr periculoşi pentru sectarism şi foarte curând rămân fără participanţi la adunări. Astfel ((145)) de învăţători şi adevărurile pe care le vor admite pentru investigare sinceră vor tăia degrabă corzile şi vor împrăştia snopii sectari, şi ca atare nu vor mai fi doriţi. Prin urmare, sunt preferaţi alţii care pot susţine ideile celor ce participă la adunare, care îi abat de la „hrana tare” şi îi ţin ca prunci neînţărcaţi, prea slabi ca să poată sta singuri pe picioare şi legaţi de sistemele pe care învaţă să le iubească şi să creadă că ar muri fără ele. Locul adevăratului învăţător şi locul adevăratului învăţăcel al Bibliei este în afara oricărei robii omeneşti, liber să examineze şi să se hrănească din toate părţile Cuvântului bun al lui Dumnezeu şi neîmpiedicat să-L urmeze pe Miel oriunde îl conduce. Ioan 8:36; Gal. 5:1.

Deşi libertatea individuală exterioară trebuie recunoscută ca niciodată înainte, vedem că în realitate n-a fost niciodată un timp în care legăturile să fie atât de bine strânse, pentru a lega tot grâul şi neghina în mulţi snopi. Niciodată n-a fost un timp când să fi fost aranjamente atât de strânse şi atât de restrictive ca acum în privinţa tuturor libertăţilor personale. Fiecare ceas liber al unui sectar zelos este umplut de una din multele adunări sau proiecte, astfel încât să nu poată avea deloc timp pentru gândire şi studiu biblic nestânjenit. Scopul principal al acestor adunări, distracţii etc. este creşterea şi puterea sectară; iar efectul este robia menţionată, atât de păgubitoare dezvoltării adevărate a copilului consacrat al lui Dumnezeu, a grâului. Aceste legături se întăresc, aşa cum sugerează profetul (Isa. 28:22). Ceva grâu şi multă neghină alcătuiesc aceşti snopi, din care zilnic devine tot mai greu a se elibera.

Din cele ce am văzut despre cantitatea mică de grâu cu adevărat consacrat şi marea masă a „mărturisirii botezate” (cum a descris expresiv un episcop metodist clasa neghinei), este evident că arderea neghinei va fi un eveniment extraordinar. Este o greşeală însă, pe care mulţi o fac, a presupune că arderea neghinei într-un cuptor de foc unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor (Mat. 13:42) se referă fie ((146)) la un foc literal, fie la un necaz de după viaţa actuală. Întreaga pildă aparţine veacului actual. Nu numai că focul acesta este un simbol, precum sunt şi grâul şi neghina, ci el simbolizează distrugerea neghinei în marele timp de necaz cu care se va încheia acest veac şi din care clasei grâului i se promite scăpare (Mal. 3:17; Luca 21:36). Marele cuptor de foc simbolizează „marele timp de necaz” care vine, la sfârşitul acestui seceriş, peste clasa nevrednică a neghinei din „Creştinătate”.

Nici nimicirea neghinei nu înseamnă distrugerea, actuală sau viitoare, a tuturor indivizilor care compun clasa neghinei. Înseamnă mai degrabă o distrugere a pretenţiilor false ale acestei clase. Pretenţia sau declaraţia lor este că sunt creştini, în timp ce sunt încă copii ai acestei lumi. Când vor fi arşi sau nimiciţi ca neghină, ei vor fi recunoscuţi în adevăratul lor caracter — ca membri ai lumii, şi nu-i vor mai imita pe creştini, ca membri nominali ai Bisericii lui Cristos.

Domnul nostru arată că El a semănat sămânţa bună a Împărăţiei, adevărul, din care răsare toată clasa grâului adevărat, conceput de spiritul adevărului. După aceea, în timpul nopţii, în veacurile întunecate, Satan a semănat neghină. Fără îndoială neghina a fost semănată în acelaşi fel ca şi grâul. Ea este rodul erorilor. Am văzut cât de grav au fost pângărite Sfântul Locaş şi oştirea de către marele adversar şi de către servitorii săi orbiţi, şi cum vasele scumpe (doctrinele) au fost profanate şi aplicate greşit de către papalitate; şi aceasta nu este decât o altă prezentare a aceluiaşi lucru. Doctrinele false au conceput ţeluri şi ambiţii false în ţarina de grâu a Domnului, şi au condus pe mulţi spre slujire lui Satan, să semene erori de doctrină şi practică ce au dat naştere la neghină din belşug.

Ţarina arată frumoasă şi înfloritoare pentru mulţi, când sunt număraţi cu sutele de milioane. Dar în realitate proporţia de grâu este foarte mică şi ar fi fost cu mult mai ((147)) bine pentru grâu, care a fost înăbuşit şi în mare măsură împiedicat în dezvoltare de către neghină, dacă neghina cu spirit lumesc n-ar fi fost în Biserică, ci la locul ei în lume, lăsând în ţarină „turma mică” consacrată, singurii reprezentanţi ai spiritului şi doctrinei lui Cristos. Atunci deosebirea dintre Biserică şi lume ar fi foarte pronunţată, şi creşterea ei, deşi aparent mai puţin rapidă, ar fi fost sănătoasă. Marele succes aparent, manifestat prin număr, bogăţie şi poziţie socială, cu care mulţi se laudă atât de mult, este în realitate o mare pagubă şi nu este în nici un sens o binecuvântare nici pentru Biserică nici pentru lume.

Când examinăm acest subiect, găsim că mulţi care sunt neghină nu prea sunt vinovaţi pentru poziţia lor falsă ca imitaţie a grâului. Mulţi dintre ei nici nu ştiu că neghina nu este adevărata Biserică; fiindcă ei consideră turma mică de grâu consacrat ca extremişti şi fanatici. Şi, când sunt comparaţi cu mulţimea de neghină, Domnul şi apostolii şi tot grâul cu siguranţă par să fie extremişti şi fanatici, dacă majoritatea, neghina, este de partea cea bună.

Neghina a fost atât de mult şi des asigurată că sunt creştini — că toţi sunt creştini cu excepţia evreilor, a necredincioşilor şi a păgânilor — încât nu prea s-ar putea aştepta de la ei să ştie altfel. Doctrine false îi asigură că sunt doar două clase şi că toţi cei care scapă de chinul veşnic vor fi comoştenitori cu Cristos. Orice discurs funerar, exceptând cazurile celor groaznic de degradaţi şi a celor în mod făţiş răi şi imorali, îi asigură pe prieteni de pacea, bucuria şi gloria cerească a celui decedat; şi pentru a dovedi aceasta, se citează pasaje din Scripturi, care, din context, ar trebui văzute că se aplică numai celor deplin consacraţi, sfinţilor.

Înclinaţi în mod natural să se mustre, să nege în mod conştient că sunt sfinţi şi să respingă bogatele promisiuni ale Scripturilor pentru aceştia, ei sunt convinşi să le pretindă pentru ei înşişi de către tovarăşii lor neghină, atât de la amvoane cât şi din strane, care nu sunt mai bine informaţi ((148)) decât ei. În mod conştient ei simt — ba chiar sunt siguri — că n-au făcut nimic care să merite pe drept chinul veşnic; şi credinţa lor în doctrinele false ale „Creştinătăţii” îi conduce la speranţa şi la pretenţia că ei şi toţi oamenii morali sunt membri ai Bisericii căreia îi aparţin toate făgăduinţele bogate. Astfel ei sunt neghină în virtutea doctrinelor false, şi nu numai că ei înşişi ocupă o poziţie falsă, ci şi denaturează adevăratul standard înalt al sfinţeniei. Sub înşelarea erorii, ei nutresc un sentiment de siguranţă şi satisfacţie; căci, măsurându-se pe ei şi vieţile lor cu cele ale majorităţii din biserica nominală şi ale prietenilor lor decedaţi ale căror elogii funerare le-au ascultat, ei se consideră că sunt cel puţin la mijloc — şi chiar mai consecvenţi decât mulţi care se declară în mod lăudăros. Totuşi ei sunt conştienţi că n-au făcut niciodată o consacrare reală a inimii şi a vieţii, a timpului şi a mijloacelor, a talentelor şi a ocaziilor, pentru Dumnezeu şi pentru serviciul Său.

Dar, după cum clasa „pleavă” a naţiunii evreieşti a fost mistuită la încheierea acelui seceriş (Luca 3:17), tot aşa această clasă „neghină” va fi mistuită în acest seceriş. După cum pleava a încetat să mai aibă vreo pretenţie la favoare divină ca Împărăţia triumfătoare a lui Dumnezeu, înainte ca acel seceriş să se încheie în marele foc al luptei religioase şi politice care a mistuit acel sistem, tot aşa va fi şi cu clasa neghină a aşa-zisei „Creştinătăţi”. Vor fi mistuiţi; vor înceta să fie neghină; vor înceta să se înşele pe ei înşişi sau pe alţii; vor înceta să-şi aplice făgăduinţele nespus de mari şi scumpe care aparţin numai sfinţilor învingători; şi, când diferitele lor împărăţii aşa-zise creştine şi diferitele lor organizaţii religioase, sfâşiate de neînţelegerile pricinuite de lumina crescândă a adevărului, vor fi mistuite în focul deja aprins, „focul geloziei” lui Dumnezeu (marele timp de necaz cu care se va sfârşi acest veac (Ţef. 3:8), ei vor ((149)) înceta să pretindă pentru sistemele lor lumeşti numele de „Creştinătate”.

După ce spune despre arderea neghinei, pilda declară mai departe: „Atunci cei drepţi [grâul] vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. (Ce dovadă mai bună decât aceasta am putea avea, că adevărata Biserică nu este încă stabilită în putere ca Împărăţie a lui Dumnezeu, şi că nu va fi înălţată astfel până când se va sfârşi acest seceriş?) Atunci acest soare al dreptăţii (Cristos Isus fiind întotdeauna gloria centrală a lui) va răsări cu vindecare în razele sale, să binecuvânteze, să restaureze, să purifice şi să dezinfecteze de păcat şi de eroare întreaga omenire; incorigibilii fiind nimiciţi în moartea a doua.

Să nu fie uitat faptul că în secerişul iudeu tipic, israeliţii cu adevărat, precum şi israeliţii imitaţie, au constituit Casa Evreiască sau Trupească a lui Israel; că numai israeliţii cu adevărat au fost selectaţi şi adunaţi în grânarul evanghelic, şi onoraţi cu adevărurile aparţinând Veacului Evanghelic; şi că ceilalţi din acea naţiune („pleava”) n-au fost nimiciţi fizic (deşi desigur s-au pierdut multe vieţi în necazul lor), ci au fost îndepărtaţi de la toate favorurile Împărăţiei în care s-au încrezut şi cu care s-au lăudat înainte. Apoi trasaţi paralela şi perechea acesteia, în tratamentul aplicat „neghinei” în timpul arzător de acum.

Domnul nu numai că ne-a arătat ce să aşteptăm în acest „seceriş” şi partea noastră în el, atât prin aceea că suntem separaţi noi înşine cât şi ca „secerători” în folosirea secerii adevărului pentru a ajuta pe alţii spre libertate în Cristos şi în separare de sistemele şi cătuşele omeneşti false, ci pentru a ne face de două ori mai siguri că avem dreptate şi că timpul de despărţire al secerişului a sosit, El ne-a dat dovezi chiar despre anul în care a început lucrarea secerişului, despre lungimea lui şi când se va încheia. Acestea, examinate deja, arată că încheierea anului 1874 a ((150)) marcat începutul, după cum încheierea anului 1914 va marca sfârşitul acestor 40 de ani de seceriş, în timp ce toate detaliile ordinii şi lucrării acestui seceriş au fost înfăţişate în cel al Veacului Iudeu, tipul său. Vom examina acum unele dintre aspectele însemnate ale timpului acelui seceriş tipic şi vom observa lecţiile pe care acestea le învaţă, care sunt aplicabile acum şi pe care Domnul în mod evident le-a destinat pentru acest scop, aşa încât să nu fim în îndoială ori în nesiguranţă, ci să putem şti despre planul Său şi să putem acţiona în consecinţă, cu putere, în calitate de colaboratori ai Săi în ducerea la îndeplinire a voinţei Sale revelate.

Toate aspectele timpului legate de secerişul iudaic (deşi uneori legate în mod indirect de cei credincioşi), au avut legătura lor directă cu marea masă nominală şi au marcat perioade ale încercării, respingerii, răsturnării şi nimicirii lor ca sistem sau biserică-naţiune. Astfel Domnul, ca Mire şi Secerător, n-a venit (29 d. Cr.) numai la israeliţii cu adevărat, ci la toată mulţimea (Ioan 1:11). Desfăşurarea lucrării de seceriş a dezvăluit faptul că boabele de grâu copt potrivite pentru grânar (dispensaţia evanghelică) au fost puţine, iar marea masă a fost grâu numai în aparenţă — în realitate numai „pleavă”, lipsită în interior de adevăratele principii ale grâului. Când, după trei ani şi jumătate (33 d. Cr.), Domnul nostru Şi-a luat funcţia de Împărat şi a permis (ceea ce înainte refuzase — Ioan 6:15) ca poporul să-L urce călare pe un asin şi să-L salute ca Împărat, aceasta a marcat în acest seceriş Evanghelic antitipic un punct mai important decât acela din tip. Paralela la aceasta, după cum am văzut, indică spre 1874 ca fiind timpul prezenţei a doua a Domnului nostru în calitate de Mire şi Secerător, şi spre aprilie 1878 ca fiind timpul când El a început să-Şi exercite funcţia de Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor chiar în fapt — de data aceasta un Împărat spiritual, prezent cu toată puterea, chiar dacă invizibil pentru oameni.

Faptele Domnului nostru, în timp ce atunci a acţionat tipic pentru câteva ore ca Împărat al lui Israel, au o ((151)) semnificaţie adâncă pentru noi, indicând fără îndoială şi preumbrind ce trebuie aşteptat acum. Ceea ce L-au văzut oamenii făcând atunci, cum ar fi intrarea călare pe un asin în Ierusalim ca împărat şi scoaterea cu biciul afară din templu a schimbătorilor de bani, recunoaştem ca tipic — făcându-se acum pe o scară mai largă, deşi Împăratul şi biciul din corzi şi proclamarea autorităţii împărăteşti se manifestă acum într-un mod foarte diferit şi numai pentru ochiul credinţei. Dar tipul iudaic serveşte să atragă atenţia asupra acestei împliniri, pe care altfel n-am putea-o aprecia. Prima lucrare a Împăratului tipic a fost să respingă întreaga naţiune-biserică a lui Israel ca nevrednică să fie Împărăţia Sa, sau să mai fie tratată ca moştenirea Sa specială. Acest lucru a fost exprimat astfel: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am dorit să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie”. Mat. 23:37-39.

Aceasta, când este aplicată la secerişul actual, învaţă că aşa cum în anul 33 d. Cr. Israelul tipic, după ce a fost recunoscut ca poporul lui Dumnezeu timp de 1845 de ani prin favoruri, disciplinări etc., a fost lepădat, respins de Împărat, pentru că a fost găsit nevrednic, după o încercare şi o inspectare timp de trei ani şi jumătate, tot aşa, în secerişul actual, după o perioadă asemănătoare de trei ani şi jumătate de inspectare, şi la sfârşitul unei perioade asemănătoare de 1845 de ani de favoare şi disciplinare, Creştinătatea nominală avea să fie respinsă de către Împărat ca nemaifiind vrednică să primească alte favoruri de la El, sau să fie recunoscută de El în vreun fel.

Dar, după cum respingerea Israelului Trupesc nominal n-a implicat respingerea individuală a nici unui „israelit cu adevărat” în care nu era vicleşug, ci mai degrabă o favoare încă şi mai mare pentru aceştia (care au fost eliberaţi de „călăuzele oarbe” şi învăţaţi mai direct şi mai desăvârşit prin noile canale spirituale — apostolii), tot aşa acum trebuie ((152)) să ne aşteptăm la acelaşi lucru. Favorurile spirituale revărsate înainte asupra mulţimii nominale aparţin de acum înainte numai celor credincioşi şi ascultători. De acum înainte lumina, pe măsură ce devine cuvenită, şi „hrana la timp” pentru casa credinţei, trebuie aşteptate, nu prin canalele dinainte, în nici o măsură, ci prin indivizi credincioşi din afara sistemelor căzute, respinse.

În timpul slujirii Sale şi până la timpul când, ca Împărat, a lepădat sistemul iudaic, Domnul nostru i-a recunoscut pe cărturari şi pe farisei ca instructori legitimi ai poporului, deşi adesea i-a mustrat ca făţarnici care înşelau poporul. Acest lucru este evident din cuvintele Domnului (Mat. 23:2, 3) — „Cărturarii şi fariseii stau pe scaunul lui Moise. Deci toate câte vă spun ei, păziţi-le şi faceţi-le”. Deci, tot aşa, pentru un timp marii conducători religioşi ai Creştinătăţii nominale în sinoade, conferinţe, concilii etc., într-o anumită măsură au şezut pe scaunul lui Cristos ca instructori ai poporului, după cum Sinedriul evreiesc ocupa odată scaunul lui Moise. Dar aşa cum după 33 d. Cr. cărturarii şi fariseii n-au mai fost recunoscuţi de Domnul în vreun sens, iar adevăraţii israeliţi n-au mai fost instruiţi de aceştia, ci de Dumnezeu Însuşi, prin alte instrumente mai umile, fără titluri şi mai vrednice, care au fost ridicate din mijlocul poporului şi au fost învăţate în mod special de Dumnezeu, tot aşa trebuie să ne aşteptăm şi chiar găsim aici, în acest seceriş paralel.

Preluarea funcţiei împărăteşti de către Domnul nostru în 33 d. Cr. şi primul Său act oficial în respingerea bisericii naţionale a Israelului trupesc, luate în legătură cu toate paralelele izbitoare ale celor două veacuri, indică foarte clar că la punctul în timp paralel din secerişul actual, adică 1878, Babilonul mistic, altfel numit Creştinătate, antitipul iudaismului, a fost îndepărtat şi atunci a ieşit mesajul: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâcioase”. Apoc. 18:2.

((153))

Căderea, plăgile, nimicirea etc., prezise să vină asupra Babilonului mistic, au fost preumbrite prin marele necaz şi prin nimicirea naţională care au venit asupra Israelului trupesc şi care s-au sfârşit cu completa răsturnare a acelei naţiuni în 70 d. Cr. Şi perioada căderii corespunde de asemenea; căci de la timpul când Domnul nostru a zis „Vi se lasă casa pustie”, 33 d. Cr., până la 70 d. Cr., au fost 36 de ani şi jumătate; şi tot aşa, de la 1878 d. Cr. până la sfârşitul lui 1914 d. Cr. sunt 36 de ani şi jumătate. Şi odată cu sfârşitul lui 1914 d. Cr., ceea ce Dumnezeu numeşte Babilon şi ceea ce oamenii numesc Creştinătate îşi va fi sfârşit existenţa, după cum s-a arătat deja din profeţie.

Iudaismul a fost un tip stabilit divin al Împărăţiei Milenare a lui Cristos care va controla şi va regla toate lucrurile; de aceea iudaismul a fost propriu-zis o uniune a bisericii şi statului — a guvernului religios şi civil. Dar, aşa cum am arătat deja, Biserica evanghelică nu trebuia în nici un sens să fie asociată cu guvernul lumii sau să aibă ceva de-a face cu el, până când Domnul ei, Împăratul împăraţilor vine, preia controlul şi o înalţă ca mireasa Lui pentru a lua parte la acea domnie a dreptăţii. Neglijând cuvintele Domnului şi urmând înţelepciunea, teoriile şi planurile omeneşti, marele sistem numit Creştinătate, care cuprinde toate guvernele şi crezurile care declară că sunt ale lui Cristos (dar sunt o contrafacere mizerabilă a adevăratei Împărăţii a lui Cristos), a fost organizat înainte de vreme, fără Domnul şi din elemente cu totul nepotrivite. Căderea Babilonului ca sistem biserică-stat nepotrivit şi scoaterea afară a grâului vrednic, prin urmare, pot fi şi sunt bine ilustrate prin căderea iudaismului.

Numele Babilon a însemnat iniţial poarta lui Dumnezeu; dar după aceea a ajuns să însemne, în derâdere, amestec sau confuzie. În cartea Apocalipsei, acest nume este aplicat în mod specific la biserica nominală care a devenit din poarta spre glorie o poartă spre eroare şi confuzie, un amestec ((154)) mizerabil, compus în principal din neghină, făţarnici — o masă confuză de declaraţie lumească în care sunt îngropate mărgăritarele Domnului şi este ascunsă adevărata lor frumuseţe şi strălucire. În profeţia simbolică, termenul Babilon este aplicat uneori numai la Biserica Romei, numită „Babilonul cel mare, mama prostituatelor”. Numele s-a putut aplica numai la ea timp de secole, atâta vreme cât ea a fost singurul sistem amestecat şi n-a tolerat pe alţii; dar alte sisteme eclesiastice, nu atât de mari ca „mama” şi nu atât de rele, nici atât de radical greşite, au răsărit din el prin diferite reforme încercate dar nereuşite. Erorile, neghina şi lumescul predominând de asemenea în ele, numele Babilon este folosit ca un nume general sau de familie pentru toate sistemele creştine nominale, iar acum include nu numai Biserica Romei, ci toate sectele protestante; căci, deoarece papalitatea este numită sistemul mamă, trebuie să privim diferitele sisteme protestante care au provenit din ea ca fiice — un fapt admis în mod foarte general de către protestanţi, şi uneori cu mândrie.

Înainte de timpul secerişului, mulţi din poporul lui Dumnezeu care erau în marele Babilon au descoperit că adevăratul lui caracter predominant era în mod grosolan anticreştin (mai ales waldenzii, huguenoţii şi reformatorii din secolul al şaisprezecelea); şi, atrăgând atenţia asupra faptului, ei s-au separat de sistemul mamă şi au dus şi pe alţii cu ei, dintre care mulţi erau neghină, după cum prezisese profetul spunând: „Mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie” (Dan. 11:34). Aici au fost separările furtunilor politico-doctrinare dinaintea timpului de seceriş. Printre aceştia neghina, predominând încă, a format alte sisteme babilonice, deşi mai puţin supărătoare.

Astfel grâul, deşi din când în când s-a străduit să se elibereze de spiritul rău al neghinei (şi în special de erorile mai grosolane care au nutrit şi au produs neghina), şi deşi binecuvântat de aceste eforturi, acesta era încă sub influenţa ((155)) celei din urmă, încă amestecat cu o largă predominare a elementului neghină. Dar de dragul grâului favoarea lui Dumnezeu s-a extins chiar şi asupra acestor mănunchiuri amestecate sau sisteme babilonice; şi acele sisteme n-au fost complet şi definitiv respinse din orice favoare şi condamnate la distrugere rapidă, iar poporul lui Dumnezeu chemat afară din ele în mod explicit şi imperativ, până când a venit timpul lui Dumnezeu pentru efectuarea unei separări complete şi finale — în timpul secerişului, 1878. Chiar la începutul veacului, poporul lui Dumnezeu a fost prevenit împotriva înşelărilor lui Anticrist şi a fost învăţat să stea separat de el; şi totuşi, pentru încercarea şi probarea lor, li s-a permis să fie într-o măsură înşelaţi de el şi mai mult sau mai puţin amestecaţi cu el. Fiecare trezire la o înţelegere a principiilor, doctrinelor şi faptelor necreştine, care a dus la măsuri reformatoare, a încercat şi a probat clasa grâului şi a ajutat la purificarea lui, tot mai mult, de contaminările din partea lui Anticrist. Dar această ultimă încercare şi chemare clară, însoţită de respingerea completă a acelor sisteme, ca să nu mai primească favoare divină (aşa cum o primiseră înainte, de dragul grâului din ele) este ca să facă separarea finală a clasei grâului de toate sistemele şi principiile anticreştine. Adevărurile pe care înainte le-au avut acele sisteme se îndepărtează acum rapid de la ele, fiind înlocuite de teoriile oamenilor, subversive pentru fiecare element al adevărului divin; iar evlavia vitală şi pietatea sunt rapid înlocuite cu iubirea plăcerilor şi cu spiritul lumii.

Odată cu declaraţia că Babilonul a căzut, vine şi porunca către tot poporul Domnului care este încă în el să iasă — „Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: «Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei»” (Apoc. 18:4). Expresia „A căzut Babilonul cel mare! ... Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”, marchează clar două idei care trebuie reţinute distinct. Ea arată că odată Babilonul nu era căzut din ((156)) favoarea divină; că un timp a menţinut o măsură de favoare, în ciuda caracterului amestecat al lui; că, oricât de mare era măsura de eroare pe care a deţinut-o şi oricât de puţin din spiritul lui Cristos a manifestat, el n-a fost complet respins din favoarea lui Dumnezeu până la timpul de separare din seceriş. Ea arată că peste Babilon trebuie să vină cândva o respingere bruscă şi completă, când toată favoarea va înceta definitiv şi când va urma judecata — chiar o astfel de respingere cum am arătat şi-a avut timpul în 1878. De asemenea arată că la timpul respingerii Babilonului mulţi din poporul Domnului vor fi în Babilon şi asociaţi cu el; căci după respingerea sau după căderea Babilonului din favoare, aceştia sunt chemaţi — „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”.

Contrastul dintre multele mişcări de reformă treptată din cei patru sute de ani trecuţi şi această separare finală, completă, trebuie să fie clar discernut: acelea au fost încercări permise de a reforma Babilonul, în timp ce aceasta recunoaşte că este în afara oricărei speranţe de reformă — „Babilonul era în mâna Domnului un potir de aur, care îmbăta tot pământul; popoarele au băut din vinul lui; de aceea popoarele au devenit nebune [îmbătate de erorile lui]. Deodată Babilonul a căzut şi a fost zdrobit! Văitaţi-l, aduceţi balsam pentru durerea lui, dacă aşa poate să se vindece! «Am căutat să îngrijim Babilonul, dar nu s-a vinedcat. Părăsiţi-l şi hai fiecare în ţara noastră [la adevărata Biserică, sau la lume, după cum ar putea fi cazul, potrivit cu ceea ce se dovedeşte fiecare a fi, dintre grâu sau dintre neghină], căci pedeapa lui a ajuns până la ceruri»”. Ier. 51:7-9. Compară cu Apoc. 17:4; 14:8; 18:2, 3, 5, 19.

Babilonul nevindecat este acum condamnat la nimicire: întregul sistem — sistemul sistemelor — este respins şi toţi cei din poporul lui Dumnezeu care nu sunt în armonie cu doctrinele şi practicile lui false sunt acum chemaţi să ((157)) se separe de el. Profetul dă motivul acestei condamnări la respingere şi neputinţa unora de a-l înţelege, spunând:

„Chiar şi barza îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi ţin timpul venirii lor; dar poporul Meu nu cunoaşte legea Domnului! [Ei nu recunosc faptul că trebuie să vină un timp al secerişului de separare deplină şi completă a grâului de pleavă şi de neghină. În aceasta ei arată mai puţin discernământ decât păsările migratoare.] Cum puteţi voi să ziceţi: «Suntem înţelepţi şi legea Domnului este cu noi» [când voi nu puteţi discerne timpul secerişului şi schimbarea de dispensaţie cuvenită atunci]? «Iată, pana mincinoasă a cărturarilor a lucrat negreşit înşelăciune [pentru că cuvântul Domnului prin profeţii şi apostolii Săi este zădărnicit şi pus la o parte fără să i se dea atenţie, iar crezurile formate în „veacurile întunecate” sunt lămpile fără lumină ale celor care umblă în întuneric]. Înţelepţii[?] [învăţaţii] sunt daţi de ruşine, sunt uimiţi [de eşecul intrigilor lor umane îndrăgite], sunt prinşi, căci au nesocotit Cuvântul Domnului; şi ce înţelepciune este în ei [acum]? [Compară cu Isaia 29:10.] De aceea, pe soţiile [bisericile] lor le voi da altora şi ogoarele lor [de lucru] celor care le vor stăpâni. Căci, de la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi de câştig urât, de la proroc [orator] până la preot [slujitor], toţi înşeală! [Compară cu Isaia 56:10-12; 28:14-20.] Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu [Sionul nominal — Babilonul], zicând: «Pace! Pace!» când pace nu este [când tot organismul lui este bolnav şi are nevoie de curăţire amănunţită cu medicamentul Cuvântului lui Dumnezeu — adevărul]. S-au ruşinat ei că au înfăptuit urâciuni? Ei nu roşesc deloc şi nu ştiu de ruşine; de aceea, [învăţătorii] vor cădea împreună cu cei care cad şi vor fi răsturnaţi, când îi voi pedepsi [când vor fi examinaţi — în „seceriş”], zice Domnul. «Îi voi înlătura cu totul», zice ((158)) Domnul. «Nu vor mai fi struguri în vie, nici smochine în smochin şi frunzele se vor veşteji. Le voi da [toate favorurile şi privilegiile divine] celor care vor trece peste ele».” Ier. 8:7-13.

Versetul următor arată că mulţi din cei respinşi îşi vor da seama de strâmtorările care vin, totuşi vor fi orbi în privinţa cauzelor reale ale lor. Ei vor zice: să ne unim şi să ne stabilim în cetăţile (guvernele) tari, şi să păstrăm tăcerea. Cumva ei îşi dau seama că nici raţiunea nici Scriptura nu le sprijină doctrinele lor false şi că cea mai înţeleaptă metodă este să păstreze tăcere, în umbra vechilor superstiţii şi sub protecţia aşa-ziselor guverne creştine. Ei sunt reprezentaţi aici că spun foarte adevărat: „Domnul Dumnezeul nostru ne sorteşte la moarte, ne dă să bem ape otrăvite”. Singura înviorare pe care o pot avea este paharul pe care l-au amestecat (otrava erorilor amare, „învăţăturile demonilor”, amestecate cu apa curată a vieţii, adevărul Cuvântului lui Dumnezeu). Cei care sunt din Babilon şi care-l iubesc, şi care, prin urmare, nu sunt gata să se supună poruncii „Ieşiţi, din mijlocul ei”, să nu fie forţaţi să bea paharul pe care singuri şi l-au amestecat? Să nu fie forţaţi aceştia să admită falsitatea doctrinelor lor? În mod sigur vor fi: şi vor fi cu totul dezgustaţi de el. Versetul care urmează ne spune despre dezamăgirea aşteptărilor lor, care au fost că învăţăturile lor amare (apă otrăvită) vor converti lumea şi vor aduce Mileniul. Ei spun: „Aşteptam pacea, şi nu este nimic bun; un timp de vindecare, şi iată groaza!” — Boala Sionului nominal se va înrăutăţi rapid de la vremea cercetării şi respingerii lui, când „israeliţii cu adevărat”, ascultând chemarea divină, încep să iasă din sistemele nominale.

Unii se întreabă de ce Domnul nu instituie o reformă încă şi mai mare decât oricare din trecut, care s-au dovedit atât de inutile şi cu viaţă atât de scurtă. Ei întreabă: De ce nu toarnă El o binecuvântare peste toate sectele şi să le combine ((159)) într-una singură, sau peste una din ele şi s-o purifice de toate impurităţile, şi să le atragă pe toate celelalte în ea? Dar, întrebăm noi, de ce să nu combine toate împărăţiile pământului într-una singură şi s-o purifice?

Ar fi suficient pentru toţi copiii lui Dumnezeu să ştie că nu aceasta este ceea ce ne descoperă El ca planul Său. Şi puţin mai multă gândire, din punctul de vedere al Cuvântului lui Dumnezeu, ne arată lipsa de raţiune a unei astfel de sugestii. Gândiţi-vă la numărul celor din biserica declarată (patru sute de milioane), şi întrebaţi-vă: Câţi dintre aceştia ar pretinde că sunt consacraţi deplin, minte şi corp, Domnului şi slujirii planului Său? Propria voastră observaţie trebuie să vă conducă la concluzia că separarea „grâului” de „neghină” ar lăsa prin îndepărtarea „neghinei” aproape în toate cazurile numai foarte puţini, chiar şi în cele mai mari clădiri bisericeşti sau catedrale.

Motivul pentru care nu se încearcă purificarea sistemelor nominale este că nici o curăţire n-ar face masa neconsacrată a „Creştinătăţii” şi organizaţiile ei, civile şi eclesiastice, potrivite pentru lucrarea Domnului, care va fi începută acum pe pământ. În timpul ultimelor optsprezece secole El a ales pe cei cu adevărat consacraţi, cei vrednici, iar acum tot ce mai rămâne de făcut este să aleagă dintre cei în viaţă pe cei din aceeaşi clasă — şi aceştia nu sunt decât puţini — deoarece numai puţini lipsesc pentru a completa numărul preorânduit al membrilor corpului lui Cristos.

Motivul pentru lepădarea tuturor organizaţiilor omeneşti şi pentru nereformarea celei care ridică mai puţine obiecţii şi chemarea tuturor celorlalte să intre în ea acum, este arătat de felul în care a tratat Domnul diferitele secte evreieşti în secerişul sau sfârşitul dispensaţiei lor; căci atunci, ca şi acum, toate au fost respinse, iar „israeliţii cu adevărat” au fost chemaţi afară din toate, la libertate, şi au fost învăţaţi voia şi planul lui Dumnezeu prin diferite vase alese, prin propria alegere a lui Dumnezeu.

((160))

Ilustrând acest subiect evreilor, Domnul a explicat în două pilde înţelepciunea cursului Său: mai întâi, că un petic dintr-un material nou pe o haină foarte veche numai ar face slăbiciunea hainei mai evidentă, şi prin inegalitatea rezistenţei s-ar rupe mai tare; apoi, vinul cel nou pus în burdufuri vechi, care şi-au pierdut toată elasticitatea, în mod sigur ar face rău, mai degrabă decât bine, căci rezultatul n-ar fi numai să spargă şi să distrugă vechile burdufuri, ci şi să se piardă valorosul vin nou.

Noile doctrine ale Domnului nostru au fost vinul cel nou, în timp ce sectele evreieşti au fost burdufurile vechi. Să presupunem că Domnul nostru ar fi intrat într-una din acele secte şi ar fi început o reformă în ea: care ar fi fost rezultatul? Nu poate fi nici o îndoială că noile adevăruri, dacă ar fi fost primite, ar fi distrus complet acea sectă. Puterea organizaţiei ei, zidită în mare măsură pe mândrie sectară şi cimentată prin erori, superstiţii şi tradiţii umane, ar fi fost distrusă imediat, iar doctrinele noi ar fi fost abandonate — şi împiedicate de vechile erori şi tradiţii ale acelei secte, şi făcute răspunzătoare pentru mărturia ei trecută de către lume în general.

Pentru acelaşi motiv, acum Domnul, în secerişul actual, când introduce lumina mai deplină a adevărului, în zorile Veacului Milenar, n-o pune ca un petic pe unul din vechile sisteme, nici ca vin nou în burdufuri vechi. Mai întâi fiindcă nici unul din ele nu este într-o stare potrivită să fie peticit sau să primească noile doctrine. Apoi, fiindcă noile adevăruri, dacă ar fi primite, ar începe curând să lucreze şi ar dezvolta o putere care ar strica orice sectă, indiferent cât de bine ar fi organizată şi sudată. Dacă ar fi încercate, una după alta, rezultatul ar fi acelaşi, şi la sfârşit vinul cel nou (doctrinele) n-ar mai avea în ce să stea şi să se păstreze.

Calea cea mai potrivită şi mai bună a fost cea urmată de Domnul nostru la prima venire. El a făcut o haină complet ((161)) nouă din material nou şi a pus vinul cel nou în burdufuri noi; adică, a chemat pe israeliţii cu adevărat (nesectari) şi le-a încredinţat adevărurile cuvenite atunci. Şi aşa este şi acum: El cheamă pe cei flămânzi după adevăr din Israelul spiritual nominal; şi este potrivit ca aceştia să accepte adevărul în felul propriu al Domnului şi să coopereze cu El din inimă la planul Său, indiferent care sau câte burdufuri vechi sunt lăsate la o parte şi sunt respinse ca nepotrivite să-l conţină. Bucuraţi-vă mai degrabă că sunteţi socotiţi vrednici să vi se mărturisească acest vin nou al adevărului prezent, şi, imediat ce l-aţi verificat, primiţi-l şi acţionaţi conform lui cu bucurie.

Cei care la prima venire au aşteptat să afle opinia şi să urmeze conducerea sectarilor proeminenţi, şi care au întrebat, „A crezut în El vreunul dintre mai-marii noştri sau dintre farisei?” n-au primit adevărul, fiindcă erau urmaşi ai oamenilor mai degrabă decât ai lui Dumnezeu; căci sectarii proeminenţi de atunci n-au acceptat învăţătura lui Cristos, şi în aceeaşi clasă au fost întotdeauna, şi sunt încă, cei mai orbi conducători ai orbilor. În loc să accepte adevărul şi să fie binecuvântaţi, ei „cad” în timpul de încercare. Haina veche şi burdufurile vechi sunt aşa de depăşite, încât sunt total inadecvate pentru folosire mai departe.

Deoarece Domnul este Cel care cheamă pe poporul Său din Babilon, nu ne putem îndoi că, indiferent care ar putea fi mijloacele Sale pentru a face chemarea, toţi care sunt cu adevărat poporul Său o vor auzi; şi nu numai ascultarea lor va fi încercată prin chemare, ci vor fi încercate şi iubirea lor pentru Babilon şi afinitatea lor pentru erorile lui. Dacă aprobă doctrinele, metodele lui etc., aşa încât să nu fie dispuşi să-l părăsească, ei se vor dovedi nevrednici de adevărul prezent şi vor merita din plăgile care vin peste el. Dar cuvintele chemării arată că poporul adevărat al lui Dumnezeu din Babilon nu trebuie să fie considerat că este ((162)) implicat în păcatele lui de spirit lumesc şi de ignorare a adevărului divin, până la timpul când află că Babilonul este căzut — respins. Atunci, dacă continuă să stea în el, ei sunt consideraţi ca făcând parte din el, în sensul că aprobă faptele şi doctrinele lui greşite, trecute şi actuale, şi vor fi socotiţi părtaşi la păcatele lui şi de aceea merită o parte din pedepsele lui, urgiile care vin peste el. Vezi Apoc. 18:4.

Ce tare este expresia „A ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâcioase”. Cât este de adevărat că cei mai detestabili din societate caută să poarte o haină a declaraţiei şi ceremonialismului creştin, în unele din diferitele părţi (secte) ale Babilonului. Fiecare principiu şi fiecare doctrină necurată, în vreun fel sau loc, îşi află reprezentarea în el. Şi el este o „închisoare” care ţine în siguranţă nu numai porumbeii smeriţi şi blânzi ai Domnului, ci şi multe păsări necurate şi urâcioase. Oare dintre toţi delincvenţii şi înşelătorii bărbaţilor şi femeilor câţi sunt în mod declarat membri ai Bisericii lui Cristos! şi chiar îşi folosesc declaraţia ca o haină sub care să promoveze planuri rele? Este bine cunoscut că o majoritate dintre cei mai înrăiţi criminali executaţi mor în comuniunea romano-catolică.

Babilonul a conţinut atât din cei mai buni cât şi din cei mai răi, atât crema cât şi drojdia din populaţia lumii civilizate. Crema este clasa mică a celor consacraţi cu adevărat, în mod trist amestecaţi cu marea masă a celor doar declaraţi şi cu drojdia celor murdari, criminali; dar în condiţii favorabile clasa cremei va fi separată în secerişul actual, ca pregătire pentru a fi glorificaţi.

Ca o ilustraţie a proporţiei de păsări necurate şi urâcioase, din interiorul şi din afara Babilonului, observaţi raportul oficial care urmează, despre starea societăţii într-o parte a câmpului de grâu unde „ortodoxia” s-a lăudat de secole cu calitatea bună şi cu puritatea grâului ei şi cu lipsa neghinei ((163)) ei, şi unde aşa-zisa „Biserică” a fost asociată cu guvernul în întocmirea legilor şi în conducerea poporului:

Starea societăţii în Anglia şi în

Ţara Galilor

Raport parlamentar făcut în 1873

————

Populaţia după declaraţiile privitoare la religie

Numărul total al criminalilor din închisori

Criminali la 100.000 de locuitori

Proporţia de criminali

((164))

Cauza acestei condiţii amestecate este declarată: „Toate neamurile au băut din vinul mâniei [spiritul, influenţa] desfrâului ei” — legăturii lumeşti (Apoc. 18:3). Învăţăturile false în privinţa caracterului şi a misiunii Bisericii şi pretenţia că timpul înălţării şi al domniei ei veniseră (şi mai ales după marele avânt de succes primit de ambiţia ei lumească în timpul lui Constantin, când ea a pretins a fi Împărăţia lui Dumnezeu stabilită să domnească în putere şi glorie mare), i-a condus pe mulţi să intre în Babilon, care nu s-ar fi unit niciodată cu el dacă ar fi continuat pe calea îngustă a sacrificiului. Mândria şi ambiţia au dus la acapararea puterii lumeşti de către Biserica timpurie. Pentru a obţine putere erau necesare număr mare şi influenţă lumească. Şi pentru a obţine număr mare, pe care în condiţiile actuale adevărul nu l-ar fi atras niciodată, au fost introduse doctrine false şi în final ele au obţinut ascendenţa asupra tuturor celorlalte; şi până şi adevărurile care mai rămăseseră au fost desfigurate şi distorsionate. Numărul mare a venit, chiar cu sutele de milioane, iar Biserica adevărată, grâul, încă numai o „turmă mică”, a fost ascuns printre milioanele de neghină. Aici, ca oile în mijlocul lupilor răpitori, adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu în embrion a suferit violenţă şi cei violenţi au luat-o cu forţa; şi, asemenea Domnului lor, în ai cărui paşi au urmat, ei au fost dispreţuiţi şi respinşi de oameni, oameni ai durerii şi obişnuiţi cu suferinţa.

Dar acum, deoarece apar zorile Dimineţii Milenare şi sunt descoperite erorile doctrinare ale nopţii întunecate trecute, iar adevăratele mărgăritare ale adevărului sunt luminate, efectul trebuie să fie, aşa cum s-a intenţionat, să separe complet grâul de neghină. Şi, după cum doctrinele false au produs dezvoltarea nepotrivită, tot aşa, desfăşurarea adevărului în lumina secerişului va produce separarea. Toată neghina şi o parte din grâu sunt însă temători. Lor li se pare că dezagregarea Babilonului ar fi răsturnarea lucrării ((165)) lui Dumnezeu şi eşecul cauzei Lui. Dar nu este aşa: neghina n-a fost niciodată grâu şi Dumnezeu nu Şi-a propus niciodată să o recunoască astfel. El doar a permis, „le-a lăsat” să crească împreună până la seceriş. Poporul Domnului este chemat să iasă afară din „închisoarea” Babilonului, a păsărilor necurate, pentru ca ei să se poată bucura de libertate, precum şi să aibă parte de lumina şi lucrarea secerişului şi să se dovedească a nu fi în armonie cu erorile lui de doctrină şi practică şi astfel să scape de ele şi de răsplata lor — pedepsele care vin peste toţi cei care rămân în el.

Pedepsele sau necazurile, preumbrite prin necazurile venite peste casa evreiască respinsă, sunt ilustrate în cartea Apocalipsei prin simboluri atât de cumplite, încât mulţi care o studiază au idei foarte exagerate şi fanteziste asupra acestui subiect, şi de aceea nu sunt pregătiţi pentru realităţile atât de iminente acum. Ei adesea interpretează literal simbolurile şi de aceea nu sunt pregătiţi să le vadă împlinite aşa cum vor fi — prin tulburări religioase, sociale şi politice, controverse, răsturnări, reacţii, revoluţii etc.

Dar observaţi aici un alt aspect. Între timpul de când Babilonul este respins, cade din favoare (1878), şi timpul când peste el vin plăgile sau necazurile, este un interval scurt în care toţi cei credincioşi din poporul Domnului trebuie să fie informaţi asupra acestui subiect şi scoşi afară din Babilon. Acest lucru este clar arătat în acelaşi verset; căci de mesajul „a căzut Babilonul” este legată chemarea „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu ... primiţi din pedepsele ei [viitoare]!” Acelaşi interval de timp şi aceeaşi lucrare care trebuie să se îndeplinească în el sunt de asemenea menţionate în simbol, în Apoc. 7:3. Mesagerului mâniei i se dă porunca: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea robilor Dumnezeului nostru”. Pecetluirea pe frunţi arată că semnul sau pecetea care va separa şi va deosebi pe robii lui Dumnezeu de robii ((166)) şi susţinătorii Babilonului, va fi o înţelegere mentală a adevărului. Şi aceasta este în armonie cu mărturia lui Daniel: „Nici unul din cei răi [necredincioşi legământului lor] nu va înţelege, dar cei înţelepţi [din poporul tău] vor înţelege” (Dan. 12:10). Astfel clasele trebuie să fie marcate şi separate înainte ca pedepsele să vină peste Babilonul respins, lepădat.

Că această cunoştinţă trebuie să fie atât un agent de pecetluire cât şi de separare este clar implicat în versetul analizat înainte; fiindcă mai întâi se face declaraţia „A căzut Babilonul” şi că asupra lui vin anumite plăgi sau pedepse, înainte de a se aştepta ca poporul Domnului să se supună poruncii „Ieşiţi din mijlocul ei”, bazat pe acea cunoştinţă. Într-adevăr, ştim că toţi trebuie să fie bine pecetluiţi cu „pecetea pe fruntea” lor — să fie informaţi în mod inteligent — în privinţa planului lui Dumnezeu, înainte de a putea aprecia sau asculta de porunca aceasta.

Şi nu este oare evident că tocmai această lucrare de pecetluire a servitorilor lui Dumnezeu se desfăşoară acum? Nu suntem noi oare pecetluiţi pe frunte, şi aceasta, de asemenea, chiar la timpul potrivit? Nu suntem noi oare conduşi, pas cu pas, ca de însăşi mâna Domnului — prin Cuvântul Său — la o apreciere a adevărului şi a lucrurilor în general din punctul Său de vedere — schimbându-ne opiniile anterioare scoase din alte surse, asupra multor subiecte? Nu este oare adevărat că diferitele diviziuni sau secte ale Babilonului n-au fost canalele prin care ne-a venit această pecetluire, ci mai degrabă ele au fost piedici care au împiedicat realizarea ei mai grabnică? Şi nu vedem noi oare caracterul potrivit al ei, precum şi al declaraţiei Domnului, că în seceriş trebuie să aibă loc o separare a grâului şi a neghinei? Şi nu vedem noi oare că planul Lui este să descopere credincioşilor Săi faptele, iar apoi să aştepte ca ei să-şi arate armonia de inimă cu acel plan prin supunere promptă? Ce dacă a asculta şi a ieşi ne obligă să lăsăm în ((167)) urmă lauda oamenilor, sau un salariu confortabil, sau o casă parohială, sau ajutoare financiare în afaceri, sau liniştea casnică, şi câte altele? — totuşi să nu ne temem. Cel care ne spune „Vino!” este acelaşi care i-a spus lui Petru „Vino!” când a umblat pe mare. Petru, ascultând, s-ar fi scufundat dacă braţul întins al Domnului nu l-ar fi susţinut; şi acelaşi braţ îi sprijină bine pe cei care acum, la porunca Sa, ies afară din Babilon. Nu vă uitaţi la marea agitată a dificultăţilor care se interpun, ci, uitându-vă direct la Domnul, fiţi curajoşi.

Porunca este vino, nu pleacă; pentru că ieşind din robia tradiţiilor, a crezurilor, a sistemelor şi a erorilor umane, venim direct la Domnul nostru, să fim învăţăţi şi hrăniţi de El, să fim întăriţi şi desăvârşiţi ca să facem toată plăcerea Lui, şi să stăm în picioare şi să nu cădem odată cu Babilonul.

Cuvântul lui Dumnezeu descoperă faptul că biserica nominală, după căderea ei din favoarea Lui şi de a mai fi purtătorul Lui de cuvânt (Apoc. 3:16), se va instala treptat într-o stare de necredinţă, în care Biblia va fi în cele din urmă total ignorată de fapt, deşi reţinută cu numele, şi în care crezurile reale vor fi speculaţiile filosofice de diferite nuanţe. Cei credincioşi pecetluiţi vor scăpa de această cădere; căci ei vor fi „socoţiţi vrednici să scape de toate acestea care se vor întâmpla şi să stea în picioare” — să nu cadă, în timpul prezenţei Domnului (Luca 21:36). De fapt, mulţi se instalează deja astfel — reţinând formele de închinare şi credinţa într-un Creator şi într-o viaţă viitoare, dar privindu-le pe acestea în principal prin prisma filosofiilor şi teoriilor lor proprii sau ale altor oameni, şi ignorând Biblia ca învăţător infailibil al scopurilor divine. Aceştia, deşi reţin Bibila, nu cred relatările, în special cea despre Eden şi despre cădere. Reţinând numele lui Isus şi numindu-L Cristosul şi Mântuitorul, ei Îl privesc numai ca un exemplar excelent dar nu infailibil şi resping în întregime jertfa Sa de răscumpărare — crucea Sa. Pretinzând că Paternitatea lui Dumnezeu se extinde la păcătoşi, ei resping atât blestemul cât şi Mijlocitorul.

((168))

Nu s-a observat în general că la prima venire slujirea Domnului nostru timp de trei ani şi jumătate, până la respingerea naţiunii evreieşti (biserica şi naţiunea fiind una), a fost o încercare sau probare a acelui stat naţional sau sistem în ansamblul lui, mai degrabă decât a membrilor lui individuali. Clasa lui clericală — preoţii, cărturarii şi fariseii — au reprezentat acel sistem în ansamblu. Ei înşişi au pretins că reprezintă iudaismul (Ioan 7:48, 49) şi aşa i-a privit poporul; de aici vine forţa întrebării: A crezut în El vreunul dintre mai-mari sau dintre farisei? Şi Domnul nostru aşa i-a recunoscut: rar a mustrat poporul pentru că nu L-a primit, dar în mod repetat i-a făcut răspunzători pe „călăuzele oarbe” pentru că nici ei n-au vrut să intre în Împărăţie, nici poporului nu i-au permis să intre, care altfel L-ar fi primit pe Isus ca Mesia şi ca Împărat.

Efortul constant al Domnului nostru a fost să evite publicitatea — să preîntâmpine ca minunile şi învăţăturile Sale să incite pe oameni, ca nu cumva să-L ia cu forţa şi să-L facă împărat (Ioan 6:15); şi totuşi, în mod constant El a adus aceste mărturii sau dovezi ale autorităţii şi calităţii Sale de Mesia în atenţia clerului evreu, până când, încercarea lor ca biserică-naţiune fiind sfârşită, casa lor, sau sistemul lor, a fost respinsă, „lăsată pustie”. Atunci, prin îndrumarea Lui şi sub învăţătura apostolilor, toate eforturile au fost îndreptate spre popor în mod individual; şi, ca atare, organizaţia bisericească şi slujitorii ei au fost cu totul ignoraţi.

Ca dovadă că în timpul misiunii Sale şi până când sistemul lor a fost respins, acest sistem a fost reprezentat de învăţători şi de preoţi, să observăm metoda Domnului cu leprosul curăţat, aşa cum este relatată în Matei 8:4. Isus i-a spus: „Vezi să nu spui nimănui; ci du-te şi te arată preotului şi adu darul pe care l-a rânduit Moise, ca mărturie pentru ei”. Dovada sau mărturia trebuia să fie ascunsă de popor un timp, dar să fie prompt dată „mai-marilor” lor, care reprezentau biserica evreiască în încercarea care era atunci în desfăşurare.

((169))

Ar trebui să observăm mai ales obiectivul şi rezultatele încercării bisericii evreieşti ca sistem, datorită legăturii lor tipice cu încercarea actuală a Bisericii Evanghelice, precum şi a relaţiei lor cu tot planul lui Dumnezeu. Ei au declarat, în armonie cu făgăduinţele lui Dumnezeu, că erau pregătiţi pentru viitorul Mesia, că erau poporul pe care El îl va organiza, împuternici, îndruma şi folosi ca „poporul Său”, în binecuvântarea tuturor celorlalte neamuri ale pământului, aducându-le pe toate la o cunoştinţă deplină a lui Dumnezeu şi la ocazii de armonie cu legile Sale drepte. Deşi Dumnezeu era conştient prin preştiinţa Sa că Israelul Trupesc va fi nepotrivit pentru locul principal în această mare lucrare, totuşi El le-a dat toate ocaziile şi avantajele ca şi cum ar fi fost în necunoştinţă de rezultate. Între timp El a dezvăluit preştiinţa Sa în declaraţii profetice pe care ei nu le-au putut înţelege, ca nu cumva noi să presupunem că El a experimentat şi a eşuat în procedurile Sale cu poporul Israel.

Atâta vreme cât Israelul ca biserică-naţiune a pretins că este pregătit, în aşteptare şi nerăbdător să-şi ducă la îndeplinire partea sa din program, n-a fost decât drept ca el să fie încercat, înainte ca planul lui Dumnezeu să fie pus în aplicare mai departe. Acest plan mai departe a fost ca atunci când sămânţa naturală a lui Avraam se va dovedi, prin încercare, nepotrivită pentru onoarea principală promisă şi căutată, să se facă o alegere sau o selecţie, în timpul Veacului Evanghelic, a persoanelor vrednice de marea onoare de a fi sămânţa lui Avraam făgăduită şi comoştenitori cu Mesia în Împărăţia promisă, care să ridice şi să binecuvânteze toate familiile pământului. Gal. 3:16, 27-29, 14.

Cele „şaptezeci de săptămâni” (490 de ani) de favoare divină promisă poporului evreu nu puteau să nu se împlinească; şi ca atare în nici un sens nu puteau neamurile, nici chiar samaritenii, să fie invitate să devină ucenici, sau în vreun sens să fie asociate cu Împărăţia pe care o propovăduiau Cristos şi apostolii (Fapt. 3:26). „Cuvântul lui ((170)) Dumnezeu [invitaţia de a avea parte în Împărăţie] trebuia vestit mai întâi vouă”, a spus Pavel adresându-se evreilor (Fapt. 13:46). „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor; ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel”; apoi: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”, a spus Învăţătorul, trimiţându-şi ucenicii. Mat. 10:5, 6; 15:24.

Toată „a şaptezecea săptămână” în mijlocul căreia a murit Cristos — cei şapte ani de la începutul misiunii Domnului nostru până la trimiterea lui Petru să-i predice lui Corneliu, primul convertit dintre neamuri — a fost rezervată prin aranjamentul lui Dumnezeu pentru încercarea iudaică. Dar în loc să-i probeze în ansamblul lor (ca o biserică-naţiune), în toţi acei şapte ani, acea încercare a fost „grăbită în dreptate” [Trad. lit. nouă, 2001 — n. e.] — adică, nu spre dezavantajul, ci spre avantajul lor. Fiindcă a fost evident, nu numai pentru Dumnezeu, ci şi pentru oameni, că fariseii, preoţii şi cărturarii nu numai că L-au respins, dar mai la urmă L-au urât pe Domnul Isus şi au căutat să-L omoare, de aceea, când a venit timpul să Se ofere în mod public ca Împărat, intrând călare la ei pe asin, când n-a fost primit de reprezentanţii bisericii-naţiune, Împăratul a respins prompt acel sistem, deşi poporul de rând L-a primit cu bucurie şi a insistat asupra recunoaşterii Lui ca Împărat (Marcu 12:37). Astfel Domnul nostru a scurtat acea încercare inutilă pentru ca restul „săptămânii a şaptezecea” să poată fi petrecut în mod special şi exclusiv cu poporul, cu indivizii din acel sistem respins — înainte ca eforturile slujitorilor noii dispensaţii să fie distribuite larg la toate popoarele. Şi aşa a fost; căci Domnul nostru, după învierea Sa, când lea spus ucenicilor că eforturile lor nu mai trebuiau limitate numai la evrei, ci puteau fi extinse la „toate popoarele”, a fost atent să adauge — „începând din Ierusalim” (Luca 24:47). Şi El ştia bine că ideile lor evreieşti îi vor ((171)) împiedica să treacă dincolo de evrei până când El va deschide calea la timpul potrivit — aşa cum a făcut-o la sfârşitul favorii lor, trimiţându-l pe Petru la Corneliu. De atunci, evrei şi neamuri, individual, au avut parte în egală măsură de privilegiile favorii lui Dumnezeu, ambii fiind la fel acceptabili în şi prin Cristos; căci în chemarea actuală „nu este nici o deosebire” în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu — deosebirea nefavorabilă pentru evreu fiind propria sa prejudecată împotriva acceptării, ca dar prin Cristos, a binecuvântărilor oferite odată lui pe condiţia conformării lui reale la litera şi la spiritul deplin al legii lui Dumnezeu, pe care nimenea în starea decăzută n-a putut-o împlini.

A „şaptezecea săptămână”, cu toate amănuntele încercării Israelului Trupesc, nu numai că a împlinit scopul încercării acelui sistem, ci de asemenea şi în mod special a furnizat o reprezentare tipică a unei încercări similare a Bisericii Evanghelice nominale sau a Israelului Spiritual, numit „Creştinătate” şi „Babilon”, în timpul celor şapte ani corespunzători, care au început secerişul Veacului Evanghelic — perioada din octombrie 1874 până în octombrie 1881. „Creştinătatea”, „Babilonul”, declară că vede eşecul prototipului ei, Israelul Trupesc, şi pretinde că este adevărata sămânţă spirituală a lui Avraam şi că este pregătită, aşteptând şi fiind nerăbdătoare să convertească lumea păgână, şi să conducă, să înveţe şi să binecuvânteze în dreptate toate naţiunile, întocmai cum a declarat sistemul iudaic. Veacul actual este asemenea celui tipic şi în faptul că atunci conducătorii ajunseseră în general să privească făgăduinţele în privinţa unui Mesia viitor ca expresii figurate; şi numai clasa mai de rând a poporului aştepta un Mesia personal. Atunci cei învăţaţi dintre evrei ignorau un Mesia individual şi aşteptau ca biserica lor naţiune să triumfe asupra altora datorită legilor ei superioare, şi astfel să împlinească tot ceea ce poporul de rând presupunea că se va cere de la un Mesia personal. (Şi aceasta este încă opinia ((172)) învăţătorilor evrei „educaţi”, sau a rabinilor, care interpretează profeţiile mesianice ca fiind aplicabile la biserica lor naţiune, şi nu la o persoană Mântuitor al lumii. Chiar şi profeţiile care se referă la suferinţele lui Cristos le aplică la suferinţele lor ca popor.) Ca să-şi împlinească teoria, ei trimiteau misionari în toată lumea să convertească lumea la Legea lui Moise, aşteptând astfel să ajungă şi să „binecuvânteze toate familiile pământului” fără un Mesia personal. În aşa măsură a fost adevărat lucrul acesta, încât Domnul nostru a remarcat spunând: „Voi înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit”.

Ce asemănătoare cu aceasta este teoria „Creştinătăţii” nominale de astăzi. Oamenii de rând, când li se atrage atenţia asupra faptului că Domnul a promis că va veni din nou, iar apostolii şi profeţii au prezis că Mileniul sau Timpurile Restabilirii vor rezulta de la a doua venire a Domnului (Fapt. 3:19-21), sunt înclinaţi să accepte adevărul şi să se bucure de el, întocmai cum s-a bucurat o clasă asemănătoare la prima venire. Dar astăzi, ca şi cu o mie opt sute de ani în urmă, preoţii de seamă şi conducătorii poporului au o idee mai avansată (?). Ei pretind că promisiunile de binecuvântare milenară, de pace pe pământ şi bunăvoinţă printre oameni, pot şi trebuie să se întâmple prin eforturile, misiunile lor etc., fără venirea personală a Domnului Isus; şi astfel ei golesc de conţinut făgăduinţele celei de-a doua veniri şi ale Împărăţiei viitoare.

Preoţii de seamă şi conducătorii, „clerul” „Creştinătăţii” de astăzi, înşelându-se atât pe ei cât şi poporul, pretind, şi se pare că cred, că eforturile lor misionare sunt tocmai pe punctul de a reuşi, şi că, fără Domnul, ei sunt acum în ajunul introducerii în lume a tuturor binecuvântărilor milenare înfăţişate în Scripturi.

Temelia acestei înşelări stă parţial în faptul că creşterea cunoştinţei şi alergarea încoace şi încolo pe Pământ, legate de această „Zi a Pregătirii”, au fost în mod special favorabile ((173)) răspândirii comerţului naţiunilor civilizate şi creşterii consecutive a prosperităţii lumii. Cinstea pentru toate acestea, Babilonul şi-o atribuie cu răceală sieşi, indicând spre aceste avantaje ca fiind rezultate ale influenţelor lui de creştinare şi de stimulare. El indică mândru spre „naţiunea creştină” a Marii Britanii şi spre bogăţia şi prosperitatea ei, ca rezultate ale principiilor sale creştine. Dar care sunt faptele? Fiecare pas de progres pe care l-a făcut acea naţiune sau oricare altă naţiune a fost numai în măsura eforturilor exercitate ca să dea jos jugul asupririi Babilonului. În măsura în care Marea Britanie a dat jos cătuşele opresiunii papale, ea a prosperat; şi în măsura în care a continuat să reţină şi să fie influenţată de doctrinele papale ale unirii bisericii cu statul, ale autorităţii regeşti şi preoţeşti stabilite divin şi ale opresiunii, şi să se supună tiraniei lăcomiei şi egoismului, în acea măsură este încă degradată.

Lăcomia după aur şi ambiţia după putere au fost energiile prin care au fost deschise, contra voinţei acestor popoare, porturile ţărilor păgâne pentru comerţul aşa-ziselor naţiuni creştine, pentru romul şi opiul englez şi german, pentru whiskiul şi tutunul american. Iubirea lui Dumnezeu şi binecuvântarea naţiunilor păgâne nu au nici un loc în aceste eforturi. Aici se află un punct aparent mic al istoriei actuale care ar trebui să pună în uimire conştiinţa aşa-ziselor naţiuni creştine, dacă au conştiinţă. Emirul mahomedan din Nupe, Africa de Vest, a trimis recent următorul mesaj episcopului Crowther, din misiunea nigeriană:

„Nu este o chestiune lungă; este despre barasa [rom]. Barasa, barasa, barasa! Ne-a ruinat ţara; a ruinat pe oamenii noştri foarte mult; a înnebunit pe oamenii noştri. Vă cer, Malam Kip, nu uitaţi această scrisoare; fiindcă toţi cerem ca el [Crowther] să le ceară marilor preoţi [comitetului Societăţii de Misiune a Bisericii Anglicane] să-i ceară reginei Angliei [capul Bisercii Anglicane] să oprească aducerea barasei în această ţară.

((174))

Pentru Dumnezeu şi pentru profet! Pentru Dumnezeu şi pentru profet, mesagerul Lui, el trebuie să ne ajute în această chestiune — a barasei. Spuneţi-i: fie ca Dumnezeu să-l binecuvânteze în lucrarea sa. Acesta este cuvântul din gura lui Malike, emirul din Nupe”.

Comentând asupra acestui lucru, un jurnal baptist remarcă: „Acest umil conducător negru arată în scrisoarea sa o preocupare pentru poporul său la care monarhii şi guvernele creştine n-au ajuns încă; căci nici un conducător creştin european şi nici un preşedinte al Statelor Unite n-a făcut încă un astfel de apel pentru poporul său. În toate luările de cuvânt care deschid parlamentul, în toate mesajele prezidenţiale, nu s-a găsit vreodată un astfel de pasaj. Toată ruşinea conducătorilor noştri creştini! Câştigul, blestemata foame după aur este legea negustorilor; şi aceştia sunt îndrăgiţii şi domnii guvernelor”.

Apoi, în numele adevărului, întrebăm: de ce să le numim pe acestea guverne creştine? Şi guvernul Statelor Unite nu face excepţie, deşi atâţia stăruie în a-l numi guvern creştin, în timp ce în mod cuvenit el nu recunoaşte titlul nemeritat, chiar dacă este îndemnat să facă astfel de către sectarii zeloşi. Din Boston sunt trimise continuu spre Africa mari încărcături de rom, necontrolate de guvern şi cu permisiunea lui deplină, în timp ce acordă licenţe la zeci de mii să producă şi să vândă propriilor ei cetăţeni îngrozitoarea „apă de foc”, făcută îndoit de dăunătoare şi seducătoare prin aşa-zisa rectificare, adică prin amestecul legalizat cu cele mai rele otrăvuri. Toate acestea, şi încă mai multe, sunt justificate şi apărate de către oamenii de stat şi conducătorii „creştini” ai aşa-ziselor naţiuni creştine, pentru venit — ca modul cel mai simplu de a colecta de la oameni o parte din cheltuielile necesare guvernului. Desigur că aceasta este prostituţie de cel mai josnic şi mai rău tip. Fiecare om chibzuit trebuie să vadă cât de nelalocul lui este numele creştin când este aplicat chiar şi la cel mai bun dintre guvernele actuale. Încercarea ((175)) de a adapta numele de creştin la caracterul „împărăţiilor lumii acesteia” conduse de „Prinţul lumii acesteia” — Satan — şi cuprinse de „spiritul lumii”, a nedumerit toate inimile cu adevărat creştine, înşelate de această eroare de a presupune că guvernele actuale ale lumii sunt în oarecare sens Împărăţia lui Cristos.

Cannon Farrar spune în Contemporary Review:

„Vechea rapacitate a comerţului cu sclavi a fost urmată de rapacitatea mai mare şi mai distrugătoare a vânzătorului de băuturi. Părinţii noştri au smuls de pe gâtul Africii un jug de bice; noi am supus rasele autohtone unui jug de scorpioni. Am deschis râurile Africii pentru comerţ, numai să vărsăm în ele râul de foc al alcoolului, nici un râu al infernului nefiind mai înroşit de sânge sau mai blestemat decât acesta. A murit conştiinţa naţiunii?”

Răspundem: Nu! Naţiunea n-a fost niciodată creştină şi ca atare n-a avut niciodată o conştiinţă creştină sau un spirit creştin. Cel mai mult ce se poate spune despre aceasta este că lumina de la copiii lui Dumnezeu cu adevărat consacraţi a luminat, a rafinat şi a ruşinat, ducând la o măsură de reformă morală sentimentul public al acelor naţiuni în care ei „strălucesc ca lumini”.

În acelaşi fel, un trafic oribil asemănător a fost impus cu forţa asupra Chinei şi Japoniei, împotriva protestului lor serios, de către aceleaşi guverne creştine (?). În 1840 Marea Britanie a început un război cu China, numit „războiul opiului”, ca să oblige guvernul chinez care dorea să-şi protejeze poporul de acel blestem îngrozitor, să admită acel articol. Războiul a avut rezultate favorabile pentru partea diavolului în acea chestiune. Vasele de război britanice au distrus mii de vieţi şi de case şi l-au forţat pe conducătorul chinez păgân să deschidă imperiul pentru moartea mai lentă din cauza opiului — narcoticul Chinei. Venitul net al guvernului Marii Britanii din acest drog, după ce a plătit cheltuieli mari pentru colectarea venitului, se ridica, potrivit ((176)) rapoartelor oficiale publicate în 1872, la peste 37.000.000 de dolari pentru anul precedent. Aceşti 37.000.000 de dolari pe an au fost cauza care a inspirat acel război, tocmai inversul iubirii faţă de binele actual sau viitor al Chinei. Clauza din tratat care asigura protecţie pentru misionarii creştini a fost numai o bucăţică aruncată cu şiretenie ca să împace conştiinţele oamenilor iubitori de dreptate — ca să facă o mare crimă să apară milă făcută cu bunătate. În tratatul de la sfârşitul războiului au fost deschise anumite porturi pentru comerţul britanic şi au urmat tratate asemănătoare şi cu alte naţiuni, şi unele rezultate bune au fost asigurate prin aceasta. Unul dintre acestea a fost deschiderea Chinei spre influenţele civilizatoare. Dar faptul că unii bărbaţi şi femei creştini au ieşit în faţă să înveţe pe oameni unele dintre principiile dreptăţii nu trebuie să fie pus pe seama naţiunii britanice, al cărei obiectiv a fost comerţul, şi care, pentru lăcomia după aur şi nu pentru binele chinezilor sau pentru slava lui Dumnezeu, au dus un război nesfânt şi nejust împotriva unui popor nu atât de iscusit în arta drăcească.

Împreună cu alte vicii, „Creştinătatea” le-a învăţat pe naţiuni cele mai rele forme de idolatrie, idolatria eului, a avuţiei şi a puterii, pentru care bărbaţii şi naţiunile declarate creştine sunt dispuşi să se înşele, să se rănească şi chiar să se omoare unii pe alţii. De asemenea le-a învăţat blasfemia şi sacrilegiul în fiecare limbă; căci echipajul fiecărui vapor, din fiecare naţiune declarată creştină, blasfemiază numele lui Cristos. Dar, în timp ce aceasta a fost influenţa aşa-ziselor naţiuni creştine, din mijlocul lor au ieşit şi unii misionari nobili ai crucii, unii servitori adevăraţi ai lui Dumnezeu, iar alţii mai puţin nobili, servitori ai oamenilor — în total însă numai o mână — să le spună păgânilor despre Cristos şi despre civilizaţia reală.

Nu vorbim de misionarii serioşi, ci de funcţionarii sanguinici ai societăţilor misionare de acasă, care nu prea au idee, sau adesea nu au interes real în privinţa situaţiei reale din ţările străine, şi ale căror vederi se bazează în ((177)) principal pe sumele mari colectate şi cheltuite anual, şi care cred că lumea păgână este aproape convertită, iar eforturile lor sunt pe cale să se sfârşească în binecuvântările milenare promise, fără a doua venire a Domnului. Misionarii care au fost în front mărturisesc în general în privinţa marii descurajări, mai puţin atunci când îşi pot stimula speranţa peste orice măsură în privinţa experienţei reale şi a judecăţii sănătoase. Astfel, unul ca acesta, Rev. J. C. R. Ewing, D. D. — care a petrecut nouă ani în lucrarea misionară din India, prezentând recent un discurs în faţa Asociaţiei Tinerilor Creştini din Pittsburgh, Pa., a admis că efectul actual al civilizaţiei şi al efortului misionar nu este numai să zdrobească religiile păgâne, ci şi să desfiinţeze orice credinţă religioasă şi să-i facă pe oameni necredincioşi. Dar speranţa lui puternică este că pasul următor va fi de la Necredinţă la Creştinism — o speranţă neraţională, desigur, după cum dovedeşte cât se poate de sigur toată experienţa de aici din ţările civilizate. Extragem din presa publică rapoarte ale discursurilor lui, după cum urmează:

„India datorează mai mult influenţelor directe şi indirecte ale creştinătăţii decât oricărui alt lucru. Ea a făcut mult să zdrobească vechea idee de dumnezei materiali, şi în locul ei să stabilească ideea unui Dumnezeu suprem, unic, pe care o au oamenii din Occident [Europa şi America]. [O declaraţie mai explicită ar fi că ei primesc ideea, comună ateismului, că Natura este unicul şi supremul Dumnezeu.]

Printre cei 263.000.000 de oameni din acea ţară sunt 10.000.000 de tineri care vorbesc limba engleză şi sunt instruiţi în ideile occidentale în care suntem instruiţi şi noi. Casta mai înaltă este bine educată în literatura, religia şi ştiinţele care sunt baza educaţiei oamenilor din această ţară. Vechea idee despre un Dumnezeu răzbunător care trebuie împăcat prin numeroase daruri şi multe rugăciuni, a făcut loc spiritului modern al Necredinţei. Oamenii educaţi din Orient nu mai cred în dumnezeii părinţilor lor. Ei i-au abandonat pentru totdeauna şi i-au înlocuit cu învăţăturile ((178)) colonelului Robert G. Ingersoll, ale lui Paine, Voltaire, Bradlaugh şi ale tuturor celorlalţi învăţători atei şi panteişti. Acest veac sceptic va trece curând, şi Occidentul, aşa cum i-a dat Indiei ideile ei, îi va da şi religia Dumnezeului creştin.

Tinerii din India sunt bine educaţi, observatori fini, inteligenţi, bine informaţi în toate afacerile altor naţiuni pe lângă cele ale lor, şi deşi ar părea ciudat, sunt bine familiarizaţi cu Biblia noastră. Într-adevăr, ei o cunosc atât de bine încât numai cineva bine familiarizat cu învăţăturile şi cu teologia creştină ar putea spera să răspundă cu succes la toate obiecţiile pe care aceşti tineri le prezintă împotriva ei. Ideea populară, că un misionar stă la umbra unui copac şi îi învaţă pe sălbaticii în pieile goale care se adună în jurul lui, este o idee răsuflată. În India misionarul întâlneşte oameni inteligenţi şi educaţi, şi el trebuie să fie bine echipat ca să-i influenţeze. Pe lângă faptul că sunt inteligenţi, ei sunt prezentabili, prietenoşi, politicoşi, manieraţi, şi tratează pe toţi străinii cu mare consideraţie şi respect”.

Faptele persistente pe care le citează desigur că nu garantează speranţele neraţionale ale acestui domn. Experienţa a dovedit desigur că argumentele de mântuială ale sectarismului, ale cărui erori deformează şi viciază puţinul adevăr pe care-l posedă, arareori face convertiţi din scepticii oneşti sau din cei batjocoritori. Desigur, numai cei orbi nu pot vedea că dacă cei o mie de milioane din păgânism ar fi convertiţi la starea celor patru sute de milioane* din aşa-zisa Creştinătate, ar rămâne o întrebare deschisă, aşa cum a fost în veacul iudeu (Mat. 23:15), aceea dacă ei n-ar fi de două ori mai potriviţi pentru nimicire decât atunci când erau în superstiţiile lor păgâne originare. Desigur, nici o minte sănătoasă n-ar putea pretinde că o convertire la o astfel de stare ca acea din aşa-zisa Creştinătate ar împlini ((179)) descrierea păcii şi bunăvoinţei milenare, prezisă de profeţi şi rezumată pe scurt în rugăciunea Domnului nostru în cuvintele: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”. Luca 11:2.

---

*Din aceşti 400.000.000, romano şi greco-catolicii împreună pretind 280.000.000, în timp ce protestanţii pretind 120.000.000.

---

Este oare cumva surprinzător că această masă de patru sute de milioane, care în declaraţie constituie Biserica lui Cristos şi care se cheamă Împărăţia Lui — „Creştinătate” — nu este recunoscută de Domnul şi El îi dă un nume mai potrivit, Babilon (amestec, confuzie)? Cu ideile lor despre Împărăţia lui Cristos şi despre modul şi rezultatele întinderii ei în toată lumea, este oare de mirare că nu sunt pregătiţi pentru Împărăţia adevărată şi nu sunt dispuşi să-L primească pe noul Împărat, aşa cum, pentru motive asemănătoare, conducătorii casei tipice n-au fost pregătiţi la prima venire? Nu poate fi nici o îndoială că acei împăraţi, regi şi prinţi care îşi folosesc acum influenţa şi puterea mai cu seamă pentru mărire de sine, şi care echipează şi menţin milioane de oameni înarmaţi ca să-i protejeze şi să-i menţină în extravaganţele lor imperiale şi în poziţiile lor de domni, mai degrabă ar vedea milioane măcelărite şi alte milioane transformate în văduve şi orfani, ca în trecut, decât să se despartă de avantajele lor actuale. Este vreo mirare că aceştia nici nu doresc, nici nu aşteaptă, nici nu cred în felul de Împărăţie promisă în Scripturi? — o Împărăţie în care cei înălţaţi, îngâmfaţi şi mândri vor fi coborâţi, iar cei înjosiţi ridicaţi la nivelul general cuvenit şi intenţionat? Este vreo mirare că toţi cei care sunt în armonie cu orice fel de asuprire, jecmănire sau monopol zdrobitor, prin care ei obţin sau speră să obţină avantaj nejust asupra semenilor, sunt neîncrezători în Împărăţia dreptăţii în care nu se va permite nici o nedreptate sau ilegalitate? În special, ne putem mira că aceştia sunt neîncrezători că Împărăţia este aproape, chiar la uşi?

Nu ne putem mira nici că cei mari, preoţii de seamă şi conducătorii „Creştinătăţii”, căutând fiecare să câştige din partea sau secta sa (Isa. 56:11), nu recunosc şi de aceea resping pe Împăratul spiritual prezent acum, aşa cum ((180)) învăţătorii casei trupeşti L-au respins când era prezent în trup. Şi după cum Domnul a respins, a îndepărtat şi a lepădat din favoare, în focul necazului, multe dintre „ramurile fireşti” ale măslinului, păstrând numai pe israeliţii cu adevărat ca ramuri, nu vedem noi oare că în secerişul acestui veac aceeaşi înţelepciune probează şi „ramurile sălbatice” (Rom. 11:21, 22), şi îndepărtează din favoare şi din grăsimea rădăcinii (făgăduinţa avraamică) această masă mare de ramuri declarate ale căror caracter, scopuri şi dispoziţii sunt străine şi sălbatice într-adevăr — foarte diferite de făgăduinţa şi de planul lui Dumnezeu reprezentat prin rădăcină?

Nu este straniu că secerişul actual este martorul separării creştinilor adevăraţi de cei doar pretinşi, aşa cum în secerişul iudeu s-a făcut o separare a israeliţilor adevăraţi de cei doar pretinşi. Este numai ceea ce am fi putut aştepta în mod raţional, chiar dacă nu ni s-ar fi dat nici o revelaţie în Cuvântul lui Dumnezeu, arătând faptul respingerii masei, ca Babilon. Compară Romani 11:20-22 cu Apocalipsa 3:16; 18:4.

Respingerea Babilonului („Creştinătăţii”) în 1878 a fost respingerea masei celor pretinşi — „oştirea” cum este numită de către Daniel, pentru a o deosebi de clasa Sfântului Locaş sau a Templului. Clasa Sfântului Locaş nu va fi părăsită sau lăsată pustie. Nu, mulţumim lui Dumnezeu, Sfântul Locaş va fi slăvit; slava Domnului va umple Templul Său, când ultima piatră vie a lui va fi şlefuită, aprobată şi pusă la loc (1 Pet. 2:5, 6). Am văzut cum de-a lungul veacului a existat o astfel de clasă, cum a fost întinată şi vasele (învăţăturile) ei preţioase au fost profanate, şi cum a fost efectuată treptat curăţirea ei de eroare. Această clasă a fost tot timpul Biserica adevărată, chiar dacă sistemele nominale au fost totuşi recunoscute şi folosite într-o măsură. După respingerea sistemelor nominale însă, acum ca şi în secerişul iudeu, numai clasa Bisericii adevărate sau a Sfântului Locaş este recunoscută şi folosită ca purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. ((181)) Caiafa, un preot de seamă al Israelului Trupesc, a fost folosit de Dumnezeu să transmită o lecţie şi o profeţie mare numai cu câteva zile înainte ca sistemul să fie respins. (Vezi Ioan 11:50, 51, 55; 18:14.) Dar în Scripturi n-avem nici o aluzie şi nici un motiv să presupunem că Dumnezeu a folosit vreodată sau a recunoscut acea biserică-naţiune, conducătorii şi reprezentanţii ei, după ce ea a fost respinsă. Şi aceeaşi lecţie trebuie să fie recunoscută aici, în legătură cu Babilonul. El este „vărsat” din gura Domnului; şi nici glasul Mirelui nici al miresei nu va mai fi auzit niciodată în el. Apoc. 18:23.

În zadar încearcă unii să pledeze pentru partea lor din Babilon, şi, în timp ce admit corectitudinea generală a portretului profetic, să pretindă că secta lor, sau congregaţia lor anume, este o excepţie de la caracterul general al Babilonului, şi, prin urmare, că Domnul nu-i poate chema să se retragă din el formal şi public, aşa cum i s-au alăturat odată.

Să se gândească aceştia că acum suntem în timpul de seceriş al separării, şi să ne amintim motivul expres al Domnului pentru care ne-a chemat afară din Babilon, şi anume, „ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei”. Să ne gândim, de asemenea, de ce Babilonul este numit astfel. Evident din cauza multelor lui erori de doctrină, care, amestecate cu câteva elemente de adevăr divin, fac mare confuzie, şi din cauza societăţii amestecate adunate împreună prin adevărurile şi erorile amestecate. Şi deoarece ei vor reţine erorile cu sacrificiul adevărului, acesta din urmă este făcut fără valoare şi adesea mai rău decât fără sens. Acest păcat, de a ţine şi a învăţa eroarea prin sacrificarea adevărului, este unul de care este vinovată fiecare sectă a Bisericii nominale, fără excepţie. Unde este secta care să vă ajute să cercetaţi cu hărnicie Scripturile, prin care să creşteţi în har şi în cunoştinţa adevărului? Unde este secta care să nu vă împiedice creşterea, atât prin doctrinele cât şi prin uzanţele ((182)) ei? Unde este secta în care să vă puteţi supune cuvintelor Învăţătorului şi să lăsaţi lumina voastră să strălucească? Noi nu cunoaştem nici una.

Dacă vreunii dintre copiii lui Dumnezeu din aceste organizaţii nu-şi dau seama de robia lor, este fiindcă ei nu încearcă să-şi folosească libertatea, fiindcă dorm la postul lor de gardă, când ar trebui să fie administratori activi şi paznici credincioşi (1 Tes. 5:5, 6). Să se trezească aceştia şi să încerce să folosească libertatea pe care cred ei că o au; să le arate confraţilor închinători în ce nu corespund crezurile lor cu planul divin, în ce se depărtează de el şi fug în direcţie opusă lui; să le arate cum Isus Cristos prin favoarea lui Dumnezeu a gustat moartea pentru fiecare om; cum acest fapt şi binecuvântările care decurg din el vor fi mărturisite „la timpul potrivit” fiecărui om; cum în aceste „timpuri de înviorare” binecuvântările restabilirii vor curge către toată rasa umană. Să le arate mai departe chemarea de sus a Bisericii Evanghelice, condiţiile stricte ale membrilor acestui corp şi misiunea specială a Veacului Evanghelic, să ia acest „popor pentru Numele Său”, special, care la timpul cuvenit să fie înălţat şi să domnească cu Cristos. Cei care vor încerca astfel să-şi folosească libertatea ca să predice vestea bună în sinagogile de astăzi, vor reuşi fie să convertească congregaţii întregi, sau altfel să trezească o furtună de împotrivire. Sigur vă vor arunca afară din sinagogile lor şi vă vor separa de societatea lor, şi vor spune tot felul de rele împotriva voastră, pe nedrept, din pricina lui Cristos. Şi astfel făcând, fără îndoială mulţi vor gândi că fac un serviciu pentru Dumnezeu. Dar, dacă veţi fi astfel credincioşi, veţi fi mângâiaţi cu prisosinţă de făgăduinţele scumpe din Isaia 66:5 şi din Luca 6:22 — „Ascultaţi cuvântul Domnului, voi, care tremuraţi la cuvântul Lui. Iată ce zic fraţii voştri, care vă urăsc şi vă izgonesc din cauza Numelui Meu: «Domnul să fie slăvit [noi facem ((183)) aceasta pentru slava Domnului] şi să vă vedem bucuria!» Dar ei vor rămâne de ruşine!” „Ferice de voi când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor batjocori şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din cauza Fiului Omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săriţi de veselie, căci iată, răsplata voastră este mare în cer; căci tot aşa făceau părinţii lor faţă de proroci.” Dar „Vai de voi când toţi oamenii vă vor vorbi de bine, fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu prorocii mincinoşi!”

Dacă toţi cei cu care vă închinaţi ca adunare sunt sfinţi — dacă toţi sunt grâu, fără neghină printre ei — aţi întâlnit oameni cât se poate de remarcabili, care vor primi adevărul secerişului cu bucurie. Dar dacă nu, trebuie să aşteptaţi ca adevărul prezent să separe neghina de grâu. Şi mai mult, trebuie să vă faceţi partea în prezentarea chiar a acestor adevăruri care vor face separarea.

Dacă vreţi să fiţi unul dintre sfinţii învingători, trebuie să fiţi acum unul dintre „secerătorii” care mânuiesc secera adevărului. Dacă sunteţi credincioşi Domnului, vrednici de adevăr şi vrednici de comoştenire cu El în slavă, vă veţi bucura să aveţi parte cu Secerătorul principal în secerişul actual — nu contează cât de dispuşi puteţi fi din punct de vedere natural să alunecaţi lin prin lume.

Dacă există neghină printre grâul din adunarea în care sunteţi membru, aşa cum este întotdeauna cazul, mult va depinde care dintre ele este în majoritate. Dacă predomină grâul, adevărul prezentat înţelept şi iubitor îl va afecta favorabil; şi neghina nu va vrea să stea mult. Dar dacă majoritatea este neghină, aşa cum în general sunt nouă zecimi sau mai mult — efectul celei mai atente şi mai blânde prezentări a adevărului secerişului va fi să trezească amărăciune şi împotrivire puternică; şi, dacă persistaţi în declararea veştilor bune şi în expunerea erorilor de mult stabilite, veţi fi „scoşi afară” curând, pentru binele cauzei sectare, sau vi se vor restrânge libertăţile aşa încât nu veţi ((184)) putea lăsa lumina voastră să strălucească în acea adunare. Atunci datoria voastră este clară: Daţi mărturia voastră iubitoare în privinţa bunătăţii şi înţelepciunii marelui plan al veacurilor al Domnului, şi după ce aţi arătat în mod înţelept şi smerit motivele voastre, retrageţi-vă în mod public de la ei.

În diferitele secte ale Babilonului — „Creştinătăţii” — există diferite grade de robie. Unii care s-ar împotrivi cu indignare robiei complete şi absolute a conştiinţei şi a judecăţii individuale, cerută de romano-catolicism, sunt foarte dispuşi să se lege pe ei şi să lege şi pe alţii prin crezurile şi dogmele uneia sau alteia dintre sectele protestante. Este adevărat, lanţurile lor sunt mai uşoare şi mai lungi decât cele ale Romei şi ale Veacurilor Întunecate. Într-o măsură aceasta este bine — reformare cu adevărat — un pas în direcţia bună — spre libertate deplină — spre starea Bisericii din timpurile apostolice. Dar de ce să purtăm cătuşe umane? De ce să ne legăm şi să ne limităm conştiinţa? De ce să nu stăm fermi în libertatea deplină cu care Cristos ne-a făcut liberi? De ce să nu respingem toate eforturile semenilor noştri greşitori de a ne încătuşa conştiinţa şi a ne împiedica investigarea — nu numai eforturile trecutului îndepărtat, ale Veacurilor Întunecate, ci şi eforturile diferiţilor reformatori din trecutul mai recent? De ce să nu hotărâm să fim ca Biserica apostolică — liberi să creştem în cunoştinţă, în har şi iubire, pe măsură ce „timpul potrivit” al Domnului descoperă tot mai deplin planul Său îndurător?

Desigur, toţi ştiu că ori de câte ori se alătură uneia dintre aceste organizaţii umane, acceptând Confesiunea ei de Credinţă ca fiind a lor, ei se obligă să creadă nici mai mult nici mai puţin decât exprimă acel crez asupra subiectului. Dacă, în ciuda robiei la care au cedat voluntar vor gândi pentru ei înşişi şi vor primi lumină din alte surse, mai avansată decât lumina de care s-a bucurat secta în care au fost, ei trebuie fie să se dovedească neloiali sectei şi ((185)) legământului lor cu ea, acela de a nu crede nimic contrar Confesiunii ei, fie altfel să dea la o parte cu onestitate şi să respingă Confesiunea pe care au depăşit-o şi să iasă din astfel de sectă. Pentru a face aceasta se cere har şi costă ceva efort, deranjând asocierile plăcute, cum adesea se întâmplă, şi expunând pe căutătorul onest al adevărului la acuzaţiile nechibzuite de a fi „trădător” al sectei sale, un „apostat”, unul „nestabilit” etc. Când unul intră într-o sectă, se presupune că mintea lui este complet predată acelei secte şi de atunci încolo nu mai este a lui. Secta îşi ia sarcina să decidă pentru el ce este adevăr şi ce este eroare, iar el, pentru a fi un membru adevărat, de nădejde, credincios, trebuie să accepte deciziile sectei sale, atât viitoare cât şi trecute, în toate chestiunile religioase, ignorând gândirea sa personală şi evitând investigarea personală, ca nu cumva să crească în cunoştinţă şi să fie pierdut ca membru al acelei secte. Această sclavie a conştiinţei faţă de o sectă şi de un crez este adeseori declarată răspicat, când unul ca acesta declară că „aparţine” unei astfel de secte.

Aceste cătuşe ale sectarismului, departe de a fi văzute în mod corect drept cătuşe şi lanţuri, sunt văzute şi purtate ca ornamente, ca semne de respect şi trăsături de caracter. Atât de departe a mers înşelarea, încât mulţi dintre copiii lui Dumnezeu s-ar ruşina să fie cunoscuţi că sunt fără astfel de lanţuri — uşoare sau grele, lungi sau scurte, în libertatea personală acordată. Ei se ruşinează să spună că nu sunt în robia nici unei secte sau crez, ci „aparţin” numai lui Cristos.

De aceea vedem uneori câte un copil al lui Dumnezeu onest, flămând după adevăr, înaintând treptat de la o denominaţie la alta, aşa cum un copil trece la şcoală dintr-o clasă în alta. Dacă este în Biserica Romei, când i se deschid ochii iese afară din ea, căzând probabil în vreo ramură a sistemului metodist sau presbiterian. Dacă aici dorinţa lui pentru adevăr nu este cu totul stinsă şi simţurile sale spirituale nu sunt amorţite de spiritul lumii, îl veţi putea ((186)) găsi după câţiva ani într-una din ramurile sistemului baptist; şi dacă el continuă să crească în har, în cunoştinţă şi în iubirea adevărului, şi într-o apreciere a libertăţii cu care Cristos ne face liberi, îl veţi găsi în curând în afara oricărei organizaţii umane, unit numai cu Domnul şi cu sfinţii Săi, legat numai prin legăturile gingaşe dar puternice ale iubirii şi adevărului, asemenea Bisericii timpurii. 1 Cor. 6:15, 17; Ef. 4:15, 16.

Sentimentul de incomoditate şi de insecuritate, dacă nu sunt legaţi cu lanţurile unei secte, este general. Este conceput de ideea falsă, mai întâi promulgată de papalitate, că a fi membru într-o organizaţie pământească este esenţial, plăcut Domnului şi necesar pentru viaţa veşnică. Aceste sisteme pământeşti, organizate de oameni, atât de diferite de asocierile simple, neîncătuşate din zilele apostolilor, sunt privite involuntar şi aproape inconştient de către creştini ca tot atâtea Companii de Asigurare pentru Cer, la care trebuie să se dea în mod regulat bani, timp şi respect etc., pentru a asigura odihna şi pacea cerească după moarte. Acţionând după această idee falsă, oamenii, dacă ies dintro sectă, sunt la fel de nerăbdători să fie legaţi de altă sectă cum sunt să-şi reînnoiască poliţa de asigurare la o companie respectabilă dacă aceasta le-a expirat.

Dar nici o organizaţie pământească nu poate acorda un paşaport spre glorie cerească. Nici cel mai bigot sectar (în afară de romano-catolic) nu va pretinde că starea lui de membru în secta sa îi va asigura slava cerească. Toţi sunt forţaţi să admită că Biserica adevărată este cea care este scrisă în cer, şi nu pe pământ. Ei înşeală pe oameni când pretind că este nevoie să mergi la Cristos prin ei — este nevoie să devii membru al unui corp sectar pentru a deveni membru al „trupului lui Hristos”, Biserica adevărată. Dimpotrivă, Domnul, în timp ce n-a refuzat pe nici unul care a venit la El prin sectarism şi n-a îndepărtat cu mâna goală pe nici un căutător al ((187)) adevărului, ne spune că n-avem nevoie de astfel de piedici, ci putem veni la El mult mai bine în mod direct. El cheamă: „Veniţi la Mine”; „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine”; „jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară; „şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”. Am dori să fi dat atenţie vocii Sale mai repede. Am fi evitat multe dintre poverile grele ale sectarismului, multe dintre mlaştinile lui de disperare, multe dintre castelele lui de îndoială, dintre bâlciurile deşertăciunii, dintre leii înclinaţiilor minţii lumeşti etc.

Mulţi însă, născuţi în diferite secte, sau introduşi acolo în pruncie sau în copilărie, fără să pună la îndoială sistemele, au ajuns să fie liberi în inimă şi fără să ştie sunt în afara limitelor şi hotarelor crezurilor pe care le recunosc prin declaraţia lor şi le sprijină cu mijloacele şi cu influenţa lor. Puţini dintre aceştia au recunoscut avantajele libertăţii depline, sau obstacolele robiei sectare. Dar separarea deplină, completă, n-a fost poruncită până acum, în timpul secerişului. Acum sunt auzite cuvintele Domnului, ieşiţi afară dintre ei: curăţiţi-vă (eliberaţi-vă, atât de practicile greşite, cât şi de doctrinele false), toţi cei care purtaţi vasele (adevărurile — doctrinele) Domnului. Isa. 52:11.

Acum securea este înfiptă la rădăcina sistemului creştin nominal — Babilonul, „Creştinătatea” — aşa cum a fost înfiptă la a sistemului iudeu la prima venire; şi marele sistem în care „păsărilor cerului” le place să se cuibărească şi pe care l-au murdărit grav (Luca 13:18, 19), şi care de fapt a devenit „o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâcioase” (Apoc. 18:2), va fi doborât şi nu va mai înşela lumea. Se va vedea că în locul lui, adevărata şi singura comoştenitoare şi mireasa Mielului va fi adevăratul măslin, ale cărui rădăcini sunt promisiunile adevărate ale lui Dumnezeu şi ale cărui ramuri sunt cei cu adevărat şi pe deplin consacraţi şi credincioşi din acest Veac Evanghelic, ale căror nume sunt „scrise în ceruri”. Apoc. 17:14.

((188))

Încercarea şi cernerea clasei sfântului locaş

Deşi ieşirea din Babilon este un pas, şi încă unul mare, în direcţia biruinţei complete, nu este în nici un caz ultimul; şi trebuie să fim atenţi să ne păzim împotriva unei dispoziţii spre odihnă după fiecare pas înainte pe cale.

„Nu gândi că ai biruinţa

Şi nu-ţi înceta silinţa;

Lucrarea terminată nu-ţi va fi

Până când coroana o vei dobândi.

În juru-ţi un nor de martori

Te cuprind cu privirea.

Trecutul să-l dai uitării

Şi fugi la ţinta ta.”

Pasul ieşirii din Babilon a fost în general precedat de alţi paşi de ascultare, care la rândul lor au antrenat şi au întărit caracterul pentru conflictele şi victoriile ulterioare. Şi va fi urmat de alte probe şi ocazii de biruinţă, în vederea cărora Pavel (Gal. 5:1) a scris: „Hristos ne-a eliberat ca să fim liberi. Rămâneţi deci tari şi nu vă supuneţi iarăşi sub jugul robiei!” Fiecare persoană care ajunge să-şi dea seama de libertatea fiilor lui Dumnezeu şi de deplina libertate din robia Babilonului trebuie să se aştepte să întâmpine alte tentative ale marelui adversar de a-l duce în alte robii, sau de a-l poticni. Domnul permite aceste încercări severe, pentru ca clasa care este căutată acum să se poată arăta şi pregăti pentru serviciul Lui în Împărăţia slavei.

O ilustraţie a acestei încercări şi cerneri a avut loc în secerişul iudeu, preumbrind ceea ce putem aştepta acum. Clasa Templului sau Sfântului Locaş la prima venire a fost reprezentată de ucenicii Domnului, despre care El a spus: „Sunteţi curaţi, dar nu toţi”; şi după respingerea Israelului nominal (33 d. Cr.) a venit o încercare severă pentru cei care reprezentau templul lui Dumnezeu, cei ((189)) curaţi şi cei necuraţi, ca să-i separe. Petru a fost cernut şi aproape a căzut (Luca 22:31; Mat. 26:74, 75; Ioan 21:15-17); dar fiind „curat”, sincer în inimă, el a fost făcut în stare să iasă biruitor. Şi Iuda a fost încercat, şi el s-a dovedit a fi necurat, dispus să vândă adevărul pentru avantaj pământesc, să se lepede de Domnul pentru bani, chiar în timp ce Îl săruta ca o pretenţie de iubire.

Întocmai aşa şi acum, în acest seceriş, există un Locaş Sfânt curăţat, şi strâns asociaţi cu el unii care nu sunt curaţi. Şi de la respingerea Babilonului în 1878, şi de la chemarea făcută atunci să iasă afară din el, s-a desfăşurat o lucrare de încercare şi cernere printre cei care au ieşit afară. Fără îndoială că Petru şi Iuda au fost ilustraţii ale unor clase asemănătoare de acum, printre cei care au ieşit din Babilon şi care au fost curăţaţi de multe dintre mânjiturile lui doctrinare — o clasă care rămâne credincioasă Domnului şi adevărului, şi o altă clasă care se dovedeşte necredincioasă, care nu urmează mai departe să-L cunoască pe Domnul, ci care se întoarce spre doctrine rele şi false, adesea mai rele decât cele de care au scăpat.

Încercarea şi cernerea clasei templului în acest seceriş, de la 1878, au fost preumbrite prin actul tipic al Domnului nostru, de curăţare a tempului tipic după ce a preluat funcţia de Împărat şi a pronunţat judecata împotriva bisericii nominale evreieşti. După ce a declarat că li s-a lăsat casa pustie, El a mers la templul din Ierusalim, tipul Templului sau Sfântului Locaş adevărat, şi făcând un bici din corzi mici, l-a folosit ca să scoată afară pe schimbătorii de bani şi a răsturnat mesele celor care vindeau porumbei.

Biciul din corzi mici folosit în acel act tipic a reprezentat diferite adevăruri folosite în secerişul actual în mijlocul clasei Templu, ca să corecteze, să dovedească şi să separe pe cei necuraţi. Adevărurile arătate acum descoperă atât de clar voinţa perfectă a lui Dumnezeu, importanţa deplinei consacrări serviciului Său şi îngustimea căii care ((190)) trebuie parcursă de către cei care merg în urmele Învăţătorului, încât cei care s-au alăturat acestei clase din vreun motiv necurat sunt în mod continuu biciuiţi de adevăr, până când sunt constrânşi să se separe de clasa Sfântului Locaş.

Deşi câteva dintre pildele Domnului nostru arată separarea generală a clasei „sfântului locaş” de „oştire”, sau de masa generală a creştinătăţii declarate, sunt două pilde care merg încă mai departe şi arată încercarea şi cernerea de după aceea a clasei sfântului locaş — separarea biruitorilor, care vor moşteni Împărăţia (Apoc. 3:21), de alţii sincer consacraţi, care, biruiţi de spiritul lumii, neglijează sacrificarea avantajelor şi onorurilor actuale primite de la oameni, în favoarea onorurilor mai înalte primite de la Dumnezeu.

Pilda Celor Zece Fecioare, în timp ce arată toată clasa fecioarelor sau clasa consacrată fiind separată de Babilon, marchează în mod clar şi o încercare şi o separare care are loc în această clasă — o separare a fecioarelor înţelepte, pline de credinţă, de iubire fierbinte şi de spiritul ascultării prompte, de fecioarele nechibzuite, care îngăduie ca prima lor iubire şi fierbinţeala spiritului să se răcească, şi în consecinţă credinţa şi promtitudinea ascultării să scadă. Cele înţelepte, trăind în armonie deplină cu legământul lor de consacrare deplină lui Dumnezeu şi veghind cu sârguinţă la întoarcerea promisă a Domnului, sunt pregătite să aprecieze mesajul de bucurie al secerişului, să recunoască indiciile prezise ale prezenţei Învăţătorului, şi să reziste la orice probe pe care El le vede că sunt potrivite să le aplice pentru ca ele să-şi dovedească loialitatea şi credincioşia. Acestea, treze şi veghetoare, aud bătaia la uşă a Învăţătorului, prin cuvintele profeţilor, care anunţă prezenţa Sa; şi pentru ele pierderile şi crucile actuale, purtate cu smerenie pentru adevăr, sunt primite ca vestitori ai unei păci, bucurii şi glorii mai trainice care urmează.

((191))

Când a fost auzită bătaia profeţiei care anunţa prezenţa Domnului în toamna lui 1874, aceasta a început aproape imediat să fie recunoscută; şi repede s-a ridicat strigătul: „Iată, mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” Şi acest strigăt continuă încă şi va continua până când toată clasa fecioarelor consacrate vor auzi şi le va fi încercată credinţa şi loialitatea prin el. Cele înţelepte, cu candelele (Cuvântul lui Dumnezeu) curăţite şi arzânde şi cu untdelemn (Spiritul sfânt) în vasele lor (inimile lor), vor recunoaşte prezenţa Domnului; şi, aranjându-şi conduita şi afacerile în armonie cu credinţa lor, ele vor „ieşi” să-L întâlnească pe Mirele preaiubit şi vor şedea cu El la ospăţul căsătoriei.

Obiceiul căsătoriei la evrei constituie o frumoasă ilustraţie a logodnei şi a căsătoriei Bisericii cu Cristos, Domnul ei. Logodna era un angajament formal făcut cu legăminte solemne de fidelitate de fiecare parte. Femeia continua să stea în casa tatălui ei până când era dusă în casa soţului ei, de obicei la un an după logodnă sau căsătorie. Consumarea unirii consta în primirea soţiei în casa pregătită pentru ea de către soţ, şi era celebrată cu un mare ospăţ care dura câteva zile — numit Ospăţul Nupţial. La o oră fixată mirele mergea după mireasă, care aştepta pregătită să-l primească şi să-l însoţească la viitoarea lor casă şi la ospăţul pe care el îl pregătise, urmată de fecioare, însoţitoarele ei, cu candele şi cu toate pregătirile necesare.

În pildă nu este deloc menţionată mireasa, ci toate „fecioarele înţelepte” sunt menţionate ca fiind acelea pentru care vine Mirele şi care-L însoţesc şi intră la ospăţul de bucurii pregătit. Şi acest lucru este potrivit şi necesar; fiindcă Mireasa lui Cristos este compusă din mulţi membri sau persoane, foarte frumos reprezentate prin fecioarele înţelepte. Fecioarele nechibzuite care obţin lumină şi experienţă mai târziu, dar care nu vor obţine marea înălţare a clasei Miresei „înţelepte”, credincioase, ((192)) vor fi fără îndoială clasa menţionată (Ps. 45:14, 15) ca „fecioarele, însoţitoarele ei” care o vor urma, care vor fi favorizate de către Împărat la timpul potrivit, dar nu atât de mult.

Atitudinea fecioarelor înţelepte, pregătite, în aşteptare şi nerăbdătoare după venirea Mirelui, reprezintă bine singura atitudine potrivită a logodnicei Domnului, Biserica întradevăr consacrată. Ca o mireasă să neglijeze sau să fie nepregătită pentru acest moment, cel mai plin de evenimente din viaţă, ar dovedi că nu este potrivită pentru această onoare; şi aşa este cu Biserica: „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte”, caută să fie în atitudinea inimii şi a vieţii plăcută Mirelui, şi doreşte mult şi aşteaptă unirea binecuvântată şi ospăţul promis de Cel care a spus: Mă duc să vă pregătesc un loc, şi Mă voi întoarce şi vă voi lua la Mine.

Două lucruri sunt evidente din această pildă: primul, că acest aspect special al adevărului (cunoştinţa despre prezenţa Mirelui) nu este intenţionat pentru lume în general, nici pentru biserica nominală în general, ci numai pentru clasa fecioarelor sau clasa consacrată; al doilea, este evident că acest mesaj al prezenţei Mirelui va cauza separare care va încerca şi va proba pe fiecare individ din clasa fecioarelor, şi va arăta în mod clar care sunt cele înţelepte, credincioase, vrednice, şi cele necredincioase, neînţelepte.

O, ce bogăţii de har sunt conţinute în acest mesaj glorios, „Iată, Mirele!” Până acum acesta este un mare secret cunoscut numai printre sfinţi; căci lumea nu-l poate primi. Este o nebunie pentru ea, şi va fi până când toate fecioarele vor auzi şi cele înţelepte dintre ele vor fi intrat deplin; până când „uşa se va închide” şi „flacăra de foc” a marelui timp de strâmtorare care va urma apoi va face ca orice ochi să vadă (să recunoască) prezenţa Domnului şi domnia începută.

((193))

Cu ce har împărătesc vine mesajul lui Iehova la servitorii Săi smeriţi şi la servitoarele Sale smerite — „Ascultă, fiică, vezi şi pleacă-ţi urechea; uită pe poporul tău şi casa [relaţiile, speranţele, scopurile şi ambiţiile umane] tatălui tău [Adam]! Şi atunci împăratul [Domnul Isus] îţi va dori frumuseţea. Şi fiindcă este Domnul tău, adoră-l” (Ps. 45:10, 11). Şi cine sunt aceştia care vor primi astfel de favoare? Sunt cei „chemaţi, aleşi şi credincioşi”. „Fiica împăratului [fiica lui Iehova; căci astfel este recunoscută Mireasa lui Cristos] este plină de strălucire înăuntrul casei împărăteşti.” Frumuseţea ei este frumuseţea sfinţeniei. La exterior, în faţa lumii, ea nu este plină de strălucire; şi, asemenea Domnului ei în umilinţa Lui, este dispreţuită şi respinsă de oameni. Dar nu va fi întotdeauna aşa: după ce L-a urmat în umilinţa Lui, ea va avea parte şi de strălucirea Lui. Ca nouă creatură ea va fi îmbrăcată la timpul cuvenit cu natura Sa divină — „Ea poartă [când va fi glorificată] o haină ţesută cu aur” — aurul fiind un simbol al naturii divine. „Ea va fi adusă la împărat în haine de broderie” — în haina albă simplă dată de Domnul ei, haina dreptăţii Lui, pe care ea va fi brodat cu multă grijă podoabele frumoase ale harurilor creştine. Şi mare va fi bucuria în cer şi pe pământ la intrarea ei îmbelşugată în palatul Împăratului (2 Pet. 1:5-8, 11); mulţi vor zice: „Să ne bucurăm şi să ne înveselim şi să-I dăm slavă, fiindcă nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit!” (Apoc. 19:7) „Şi fiica Tirului şi cei mai bogaţi din popor vor umbla cu daruri ca să capete bunăvoinţa ta. ... Voi face ca numele tău să fie amintit în toate generaţiile; de aceea te vor lăuda popoarele, în veci de veci.” Ps. 45:12-17.

Cu adevărat „înţelepţi” se vor dovedi acei consacraţi care, neglijând farmecele lumeşti, speranţele şi răsplăţile pământeşti, şi cu inimi pline de dor şi de aşteptare pentru Cel preaiubit, sunt găsiţi pregătiţi şi ((194)) sunt dovediţi vrednici de marea înălţare promisă, ca Mireasa, soţia Mielului.

„Mireasa Mielului, farmecele tale,
O, fie să avem parte de ele.”

Deoarece a lua candelele şi a-L urma pe Mire reprezintă a părăsi totul pentru a-L urma pe Cristos în acest timp al prezenţei Sale, aceasta echivalează cu a părăsi Babilonul, unde au fost în principal fecioarele; fiindcă adevărul manifestat în lumina secerişului indică în mod clar această separare a grâului de neghină. Curăţirea atentă descoperă acest fapt fecioarelor înţelepte care posedă Spiritul sfânt al consacrării şi al supunerii. Cei care au acest „untdelemn” vor avea şi lumină, şi aceştia, apreciind privilegiul, vor „urma pe Miel oriunde va merge”, cu bucurie şi promptitudine.

Fecioarele nechibzuite, dimpotrivă, neavând untdelemn de ajuns, nu au obţinut lumină clară asupra subiectului prezenţei Mirelui; şi fiind supraîncărcaţi cu grijile, planurile etc., acestei vieţi, ei nu investighează subiectul pe deplin, şi ca urmare se opresc şi sunt nehotărâţi în privinţa părăsirii Babilonului, şi în mare măsură sunt indiferenţi şi neîncrezători în legătură cu întregul subiect. Şi chiar dacă, îndemnaţi de alţii, ei îl părăsesc fără tragere de inimă, asemenea soţiei lui Lot, sunt înclinaţi în mod constant să privească în urmă. Pentru aceştia Domnul a lăsat îndemnul: „Aduceţi-vă aminte de soţia lui Lot” (Luca 17:32). Şi iarăşi a spus: „Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi, nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu”.

Nimic din pildă nu arată că fecioarele nechibzuite vor fi conştiente de nechibzuinţa lor, până când ocazia de a intra la nuntă va trece de la ele. Atunci îşi vor da seama cât de nechibzuite au fost când au aşteptat să fie recunoscute de Domnul ca Mireasa şi comoştenitorii Lui, când au fost cel mult urmaşi căldicei şi la distanţă. Mulţi acum „înălţaţi printre oameni” şi renumiţi pentru „faptele lor minunate” vor fi printre cei dezamăgiţi.

((195))

Şi uşa s-a închis

Vestirea prezenţei Mirelui, ieşirea în întâmpinarea Lui şi intrarea cu El la căsătorie continuă încă, şi va continua până când toate fecioarele înţelepte vor fi „pecetluite pe frunţile lor” cu o cunoştinţă a adevărului secerişului, suficientă ca să le separe de Babilon şi să le facă în stare să intre cu Mirele la ospăţul pregătit. Atunci, când toate fecioarele vor fi fost probate prin acest adevăr prezent, uşa oportunităţii va fi închisă şi altora nu li se va permite să intre la ospăţ; căci, a spus Învăţătorul, Eu sunt „Cel care deschide şi nimeni nu va închide, Cel care închide şi nimeni nu va deschide” (Apoc. 3:7). Şi când fecioarele nechibzuite vor veni să bată şi să ceară să intre, după ce uşa va fi închisă, spunând, „Doamne, Doamne, deschide-ne!”, El le va răspunde spunând: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” Cei care se ruşinează de El şi de cuvintele Lui acum, şi de aceea le sunt indiferente, Se va ruşina şi El de ei atunci, când va fi pe punctul să apară în glorie şi putere cu toţi mesagerii Săi sfinţi, credincioşi— fecioarele înţelepte înălţate şi glorificate cu El.

Uşa închisă, vom observa, n-are nimic de-a face cu cei lumeşti. Este uşa spre ospăţul nunţii; şi ea n-a fost deschisă niciodată decât pentru cei consacraţi, clasa fecioarelor. Nici o altă clasă n-a fost vreodată invitată să intre prin ea; şi ea se va închide când adevărurile secerişului vor fi cernut şi separat pe toţi păstrătorii calzi, serioşi ai legământului, de cei reci, căldicei şi supraîncărcaţi, care neglijează să-şi ţină legământul. Mulţumim lui Dumnezeu, nu uşa îndurării se închide aici, nici chiar uşa oricărei favori, ci uşa spre acea favoare principală a comoştenirii cu Cristos ca Mireasa Sa. Dar când uşa se va închide în faţa fecioarelor nechibzuite şi nu se va mai deschide niciodată la bătaia lor, chiar dacă le va lăsa stând afară expuse marelui necaz din „ziua cea rea” unde va fi plânsul şi tânguirea şi scrâşnirea dinţilor, ((196)) le va lasa totuşi în braţele iubirii şi îndurării lui Dumnezeu şi sub favoarea şi grija Sa specială; căci marile necazuri prin care vor trece sunt menite să purifice şi să cureţe pe acele fecioare care se vor pocăi atunci, şi prin aceasta să le facă potrivite ca vase de cinste pentru folosul Stăpânului, deşi nu pentru cinstea principală pentru care au fost la început chemate, dar de care s-au dovedit nevrednice. Împărtăşindu-se într-o oarecare măsură de spiritul Babilonului, dându-i acestuia ponderea influenţei lor, oricât de mică, ele sunt socotite de Dumnezeu ca părtaşe la păcatele lui şi de aceea nevrednice să scape de plăgile care vin asupra lui. Aceste plăgi sunt necesare, nu numai pentru nimicirea Babilonului, ci şi pentru purificarea şi separarea grâului încă necopt rămas în el — fecioarele nechibzuite, îmbătate considerabil şi biruite de vinul Babilonului.

Intrarea cu Domnul la nuntă a fost frumos ilustrată prin alaiul vesel de nuntă la evrei care însoţea mireasa spre casa soţului ei, cu muzică şi felinare aprinse şi cu toate manifestările de bucurie. Astfel ea intra în bucuria domnului ei şi la ospăţul pe care el îl pregătise. Astfel intră acum fecioarele înţelepte. Bucuria începe când ele aud întâi despre prezenţa Mirelui. Ele lasă cu bucurie orice altceva pentru tovărăşia Lui şi pentru ospăţul pregătit. Deja ele se bucură prin credinţă de ospăţul viitor, pe măsură ce Mirele prezent le face cunoscute lucrurile nespus de mari şi scumpe păstrate pentru Mireasa Sa aleasă şi le descoperă marea Sa lucrare de binecuvântare şi de restabilire a lumii, la care Mireasa va avea privilegiul să participe. Desigur, intrând în camera de primire şi văzând dovezile ospăţului viitor al favorii Împărăţiei, intrăm deja acum în bucuriile Domnului nostru. Avem deja o pregustare a lucrurilor bune viitoare. Deja ne ospătăm, mental, din cele mai bogate daruri ale harului ((197)) Său. Prin credinţă suntem deja aşezaţi la masa Stăpânului şi El Însuşi, potrivit făgăduinţei (Luca 12:37), S-a apropiat şi ne serveşte.

Această ospătare prin credinţă din preţioasele adevăruri destăinuite în acest timp de seceriş a început în 1875, la sfârşitul celor 1335 de zile (Dan. 12:12), la începutul secerişului, şi este fericirea prezisă de profet când spune: „Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!”

Proba hainei de nuntă

O altă pildă a Domnului nostru (Mat. 22:1-14) arată o probare încă mai departe a clasei Sfântului Locaş — o probare şi o separare chiar printre cei care au auzit şi au recunoscut mesajul secerişului. „Fecioarele înţelepte” din acea pildă, care intră cu Mirele la nuntă, şi „oaspeţii” din această pildă, sunt aceeaşi clasă de consacraţi care s-au arătat până acum credincioşi şi ascultători. De fapt această clasă este reprezentată prin diferite ilustraţii, fiecare dintre ele având ca ilustraţie forţa ei specifică. Ei sunt reprezentaţi ca fecioare înţelepte, ca slujitori aşteptând întoarcerea Domnului lor de la nuntă, ca oaspeţi la o nuntă şi ca mireasă. Ei sunt corpul lui Cristos, mireasa lui Cristos în devenire, soldaţi subordonaţi lui Cristos căpetenia lor, mlădiţe în Cristos viţa, ramuri de măslin în Cristos, pietre vii într-un templu în care Cristos este piatra din capul unghiului, elevi subordonaţi lui Cristos ca Învăţătorul lor, oi cărora El le este Păstor etc., etc. Considerând aceste figuri de stil, trebuie să ne amintim că ele sunt ilustraţii distincte şi separate, cu totul independente una de alta, şi să căutăm să luăm din fiecare lecţia care s-a intenţionat să fie comunicată. Dacă ne străduim să amestecăm ilustraţiile şi ne mirăm cum poate fi o piatră în templu mlădiţă în vie, cum pot fi oile ((198)) soldaţi, sau cum pot fi oaspeţii la nuntă slujitori sau mireasă, nu reuşim să le înţelegem deloc. În realitate noi nu suntem chemaţi să fim oaspeţi la ospăţul nunţii Mielului, nici slujitori care aşteaptă întoarcerea Sa de la nuntă, ci suntem chemaţi să fim mireasă, deşi în unele privinţe trebuie să fim asemenea slujitorilor şi asemenea acestor oaspeţi — asemenea slujitorilor credincioşi în vigilenţa şi vegherea noastră şi asemenea oaspeţilor în altă privinţă.

Această pildă serveşte să arate ce nu poate fi ilustrat prin imaginea miresei, care reprezintă în mod colectiv biserica aleasă ca moştenitoare cu Cristos. Aceasta arată atât caracterul stării de pregătire care se cere, cât şi inspectarea fiecărui individ care-i va respinge pe unii şi-i va accepta pe alţii. Cei astfel inspectaţi sunt reprezentaţi ca fiind deja în camera de oaspeţi. Ei sunt grâul recoltat sau adunat dintre neghină, fecioarele înţelepte separate de cele nechibzuite. Ei au auzit şi au primit adevărurile secerişului şi se bucură prin credinţă în anticiparea gloriei şi binecuvântării care urmează după deplina lor unire cu Domnul. Până acum cu toţii au alergat bine; dar până va ajunge la sfârşitul alergării, „cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă”.

Starea acceptabilă şi pregătită pentru căsătorie este simbolizată în această pildă prin imaginea hainei de nuntă. La nunţile evreieşti era obiceiul ca gazda să se îngrijească de îmbrăcămintea pentru ceremonie — haine albe de in — pentru toţi oaspeţii; şi ca un oaspete să lepede haina de nuntă dată de gazdă în asemenea ocazie şi să apară în propriile sale haine, ar fi fost considerată o necuviinţă ruşinoasă, care însemna mândrie şi lipsă de respect pentru gazda sa.

Ca simbol, haina de nuntă ilustrează clar dreptatea lui Cristos, dată de gazda noastră, Iehova (Rom. 8:30-34), atribuită fiecăruia care crede şi se încrede în El, fără de care nici unul nu este acceptabil la căsătoria Mielului şi ((199)) fără de care nici un oaspete nu este admis. Ambele, invitaţia şi haina de nuntă, sunt necesare, şi pilda arată că numai cei astfel îmbrăcaţi sunt admişi chiar şi în anticamera de pregătire specială — în lumina adevărului prezent, unde mireasa îşi termină pregătirea (Apoc. 19:7). Odată haina şi invitaţia primite şi acceptate, aceşti oaspeţi petrec timpul scurt chiar dinaintea sărbătorii nunţii (timpul de seceriş) potrivindu-şi hainele şi făcânduşi lor şi altora ultimele retuşări ale pregătirii. Şi în timp ce sunt astfel angajaţi, ei deja se ospătează împreună prin credinţă, în perspectiva care le stă în faţă. Mirele, marea lucrare viitoare, glorioasa moştenire şi lucrarea actuală de pregătire sunt subiectele constante ale gândurilor şi conversaţiei lor.

În această anticameră (acest timp şi această condiţie favorizată), luminată strălucitor prin dezvăluirea clară a adevărului divin cuvenit acum, sunt acordate atât facilităţile cât şi inspiraţia pentru împodobirea finală şi pregătirea completă pentru sărbătoarea nunţii. Dar, cu toate acestea, pilda arată că până şi în aceste condiţii în mod special favorabile, unii, reprezentaţi aici prin „unul”, vor insulta pe gazdă, pe Împărat, dispreţuind şi lepădând haina de nuntă.

Învăţătura evidentă a acestei pilde este deci că proba generală finală a acelor „fecioare înţelepte” care au fost găsite astfel gata şi vrednice, şi care în consecinţă au fost introduse în mare parte din lumina secerişului, va fi o probă a aprecierii din partea lor a faptului, adesea mărturisit în Scripturi, că ele sunt acceptate la sărbătoare nu în meritul lor propriu, ci în primul rând pentru că goliciunea şi multele lor imperfecţiuni sunt acoperite prin meritul Celui care Şi-a dat viaţa ca preţul lor de răscumpărare, şi a cărui dreptate atribuită, ca o haină, este singura care-i face prezentabili şi acceptabili înaintea Împăratului. Toţi trebuie să poarte haina. Fiecare poate să şi-o brodeze cu fapte bune.

((200))

Cât este de remarcabil şi de semnificativ că aceasta trebuie să fie proba mare, generală, finală. Tatăl nostru ceresc este în mod evident hotărât ca nimeni să nu fie din compania miresei decât cei care-şi dau seama în mod clar de nimicnicia lor şi că marele Mire este Răscumpărătorul lor, precum şi Domnul şi Învăţătorul lor.

Pare ciudat de asemenea, ca unii care au alergat alergarea atât de bine până acum să cadă când sunt atât de aproape de realizarea speranţei lor; totuşi, când sunt preveniţi despre o asemenea posibilitate, se cuvine ca toţi consacraţii să vegheze şi să se roage, ca să nu intre în ispită; căci în zilele acestea din urmă vin timpurile primejdioase prezise prin apostol (1 Tim. 4:1; 2 Tim. 3:1; 4:3-5). Şi totuşi timpurile nu sunt atât de primejdioase încât harul divin să nu fie în stare să-i susţină pe aceia care se sprijină încrezători pe Braţul Atotputernic. Într-adevăr, cei care respectă cu smerenie calea îngustă a sacrificiului n-au fost niciodată atât de bine susţinuţi sau atât de deplin echipaţi cu toată armătura lui Dumnezeu. Dar, ciudat cum ar părea, chiar abundenţa favorurilor lui Dumnezeu, chiar claritatea dezvăluirilor planurilor îndurătoare ale lui Dumnezeu (de folosire a Bisericii în timpul Mileniului pentru a binecuvânta toate familiile pământului), în loc să ducă la umilinţă şi la o mai mare apreciere a minunatului preţ de răscumpărare, prin care se realizează eliberarea de condamnare şi se asigură chemarea la natura divină şi la comoştenire cu Cristos, pare să aibă efect opus asupra unora. Aceştia par să piardă din vedere atât nevrednicia lor personală, cât şi perfecţiunea nepătată a Domnului; şi în loc să-şi dea seama că în cel mai bun caz sunt „robi netrebnici”, ei par să vadă în micile lor lepădări de sine pentru cauza adevărului ceva minunat — echivalentul a ceea ce a făcut Domnul nostru Isus — şi simt că ei, la fel ca El, sunt indispensabili pentru executarea marelui plan al veacurilor pe care îl descoperă Scripturile. Unii ca aceştia sunt vinovaţi că „nu se ţin strâns de Cap” şi ((201)) de marea Lui lucrare de răscumpărare cu respectul cuvenit (Col. 2:19). Aceştia rămân condamnaţi fiindcă „socotesc ca de nimic sângele legământului cu care au fost sfinţiţi” (şi acceptaţi) (Evr. 10:29), [Trad. reviz., subsol — n. e.]. Aceştia fac tocmai în ciuda spiritului favorii lui Dumnezeu, când resping „calea” — singura cale — şi singurul nume dat sub cer şi printre oameni prin care trebuie să fim mântuiţi din condamnarea adamică şi împăcaţi deplin cu Dumnezeu.

Aceştia sunt reprezentaţi în pildă prin cel „legat”, împiedicat de a mai face progres spre ospăţ, sau chiar spre o apreciere în continuare a binecuvântărilor şi a bucuriilor acestuia; şi aceştia vor fi în cele din urmă scoşi cu totul afară din lumină, în „întunericul de afară” al lumii, să aibă parte de suferinţa şi de supărările din marele timp de necaz. Pentru aceştia deci, chiar adevărurile care se dezvăluie acum, intenţionate pentru binele şi dezvoltarea noastră, devin o ocazie de poticnire, pentru că ei nu sunt instruiţi cum se cuvine prin ele. Şi aşa cum Israelul, atât de mult timp favorizat în mod special de Dumnezeu, a devenit mândru şi a început să creadă că ei sunt vrednici în realitate de aceste favoruri şi indispensabili pentru planul divin, aşa încât Dumnezeu i-a respins de la orice favoare, tot aşa va fi acum cu cei care, deşi până acum au alergat bine, nu se menţin umiliţi şi încep să se creadă vrednici să stea înaintea lui Dumnezeu prin propria lor dreptate, şi care îşi asumă dreptul să ia parte la ospăţ fără haina de nuntă a dreptăţii atribuite a lui Cristos.

Deosebit de trist cum este, acest aspect al profeţiei arătat în pilda care este în analiză se împlineşte de asemenea în faţa ochilor noştri, formând un alt inel în marele lanţ al dovezilor că suntem în „seceriş”. Unii dintre cei care s-au bucurat de favorurile spirituale din prezent au dispreţuit şi au lepădat astfel haina de nuntă; şi, deşi încă vorbesc despre Cristos ca Domn, ei dispreţuiesc şi neagă chiar importanţa ((202)) şi eficacitatea tranzacţiei prin care El a devenit Domn, şi pe baza căreia au fost socotiţi vrednici de o invitaţie la nuntă (Rom. 14:9; 5:2). Ei pretind cu îndrăzneală că n-au nevoie de nici un Răscumpărător; şi, cu sofisme şi aplicări greşite ale Scripturii, se conving pe ei şi-i conving şi pe alţii că au intrat în staul pe altă cale, fără să fie răscumpăraţi — prin propria lor dreptate, pe care apostolul o numeşte „zdrenţe murdare”; şi unii pretind că n-au nevoie de Avocat sau de Răscumpărare, ci că au fost aleşi de către Dumnezeu, fără putinţă de schimbare, la glorie cerească.

Această dezbrăcare a hainei de nuntă, printr-o respingere a valorii sacrificiului răscumpărător al lui Cristos, şi-a făcut prima dată apariţia printre cei care erau în lumina adevărului prezent în vara lui 1878; şi de atunci îi încearcă pe toţi cei care au intrat în lumina camerei de oaspeţi, lumina secerişului. Eroarea şi-a câştigat un sprijin chiar în prezenţa Mirelui; şi unii leapădă indispensabila haină de nuntă. Şi ce tulburare a stârnit printre oaspeţi, ce diviziune, ce cernere! Cei care aruncă haina par nerăbdători ca şi alţii să facă acelaşi lucru; şi aceştia se străduiesc, în timp ce acei care sunt credincioşi protestează; şi lucrarea de despărţire continuă, chiar în camera de oaspeţi; şi fără îndoială va continua chiar până în ultimul ceas dinaintea căsătoriei.

Între timp, Mirele-Împărat prezent dar nevăzut îi remarcă pe credincioşii vrednici care vor gusta din cina Sa; şi El permite, şi în pildă a prezis, această probă finală. Pe aceia care şi-au lepădat haina El îi întreabă: „Prietene [tovarăşe], cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?” — o atenţionare blândă dar foarte plină de forţă că purtarea hainei a fost însăşi condiţia admiterii în favorurile de care s-a bucurat şi că i se dăduse una fără plată. Şi noi provocăm pe toţi cei care neagă acum valoarea morţii lui Crisots ca preţul lor de răscumpărare, să spună că ei au intrat în lumina prezentă — în cunoştinţa prezenţei Domnului şi a altor lucruri adânci ((203)) ale lui Dumnezeu, văzute acum atât de clar — fără să fie îmbrăcaţi cu această haină când au intrat. Nimeni n-a intrat vreodată fără haină: alţii nu pot vedea lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (1 Cor. 2:7-14). Tocmai ca în pildă, acum, când cei care au respins haina sunt întrebaţi, ei „amuţesc”. Nu pot nega că au fost admişi pe când purtau haina; şi nu le place să recunoască.

„Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: «Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară!»”. „Întunericul de afară” este întunericul care înfăşoară pe cei înţelepţi în felul lumii, întunericul raţionamentelor umane neîndrumate de Cuvântul lui Dumnezeu şi neconformate după planul Său revelat, de răscumpărare şi restabilire. Legarea sau restrângerea face un exemplu din aceştia în faţa mulţimii consacraţilor şi-i ajută pe toţi cei care sunt cu adevărat loiali să vadă cât se poate de clar necesitatea şi valoarea hainei în ochii Împăratului. Servitorii care sunt îndrumaţi să facă legarea sunt cei care au adevărul asupra acestui subiect, şi care pot lega influenţa unora ca aceştia cu mărturii scripturale despre valoarea şi necesitatea sângelui preţios şi a hainei dreptăţii cumpărate cu el pentru noi. În lupta împotriva acestor argumente ale Scripturii, cei fără haină sunt forţaţi, prin propriile lor argumente şi eforturi de a se îndreptăţi să iasă din lumină în „întunericul de afară”. Pentru ei, ca şi pentru lume, crucea lui Cristos este acum o piatră de poticnire şi o nebunie; dar pentru cei credincioşi, consacraţi, este „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”.

Dar să nu trecem cu vederea că aceia din pildă care sunt „legaţi” şi „aruncaţi în întunericul de afară” trebuie mai întâi să fi fost în lumina adevărului secerişului; şi de aceea răspunderea şi pedeapsa lor sunt mai mari decât răspunderea şi pedeapsa celor care niciodată nu s-au bucurat de asemenea favoruri. Mii din biserica nominală ((204)) care vor urma fără îndoială învăţătura conducătorilor proeminenţi dintre ei, în renunţarea la credinţa în eficacitatea sângelui preţios al lui Cristos ca preţul de răscumpărare al păcătosului, nu vor fi răspunzători pentru acel pas în cea mai deplină măsură, fiindcă ei n-au fost suficient luminaţi în legătură cu el.

Mii de creştini declaraţi n-au crezut niciodată în Cristos ca răscumpărarea sau înlocuitorul lor şi niciodată n-au purtat haina dreptăţii Sale atribuite. Aceştia, desigur, nu sunt menţionaţi în pildă. Pilda se referă numai la o clasă foarte limitată, toţi aceştia apreciind odată clar răscumpărarea, şi în timp ce astfel o apreciau, au intrat, sub favoarea pe care ea o asigura, în lumina specială a timpului de seceriş — timpul prezenţei Împăratului, chiar înainte de ospăţ. Cu ce grijă ar trebui cei care au fost odată luminaţi şi care au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, să se păzească împotriva chiar şi a celei mai simple sugestii spre un pas atât de neloial, nedrept şi dezastruos. Evr. 10:26-31; 6:4-8.

Analizând aceste pilde, nu trebuie să facem greşeala de a presupune că toate fecioarele înţelepte au intrat deja la căsătorie — în camera de pregătire specială şi finală — şi că uşa s-a închis înainte de a începe inspecţia la care se face referire în pildă. Uşa ocaziei este încă deschisă tuturor consacraţilor îmbrăcaţi prin credinţă în haina de nuntă a dreptăţii lui Cristos; mesajul „Iată, Mirele!” se vesteşte încă; fecioarele înţelepte ies încă să-L întâmpine şi intră cu El la căsătorie; şi cele nechibzuite încă nu s-au întors cu untdelemn în vasele lor. Dar, de când „Mirele a venit” (din 1878, paralela în timp a preluării de către Domnul nostru a funcţiei de Împărat al evreilor — Mat. 21:1-13), inspectarea oaspeţilor şi încercarea aprecierii hainei de nuntă este în desfăşurare. Şi în timp ce mai multe dintre fecioarele înţelepte află încă despre prezenţa Mirelui şi ((205)) intră bucuroase la ospăţ, unele dintre acelea care sunt deja înăuntru se dovedesc nevrednice să stea înăuntru, şi au fost şi sunt legate de mâini şi de picioare, iar aprecierea şi înţelegerea adevărului prezent — a prezenţei Domnului şi a lucrării actuale şi viitoare — încep să devină tot mai neclare, în timp ce, purtate de raţionamente false pe premise false, ele gravitează, treptat sau rapid, potrivit temperamentului, spre opiniile lumeşti despre lucruri — „întunericul de afară” al lumii, când este comparat cu lumina din interior acum accesibilă sfinţilor înveşmântaţi cum se cuvine. Şi, fără îndoială, toate fecioarele care intră trebuie încercate asupra acestui subiect. Fericiţi şi fără frică în această încercare vor fi toţi aceia care din inimă pot spune:

„Pe nimic altceva nu-mi zidesc speranţa

Decât pe sângele şi pe dreptatea Sa.

Nici în cel mai scump lucru nu mă încred,

Ci cu totul pe numele lui Isus mă sprijin.

Numai pe Cristos, Stânca Solidă, pot eu sta

Nisip mişcător este totul altceva.”

Şi aceştia pot cânta cu mare bucurie:

„Prinţul păcii mele este de faţă,

Lumina feţei Sale mă luminează.

Ascultă, preiubitule, El spune:

«Pacea Mea ţie ţi-o dau».

Crucea îmi acoperă păcatele;

Trecutul sub sânge stă;

În Isus am încrederea;

Şi acum vreau ce Dumnezeu vrea.”

Sfârşitul chemării de sus nu este închiderea uşii

Scripturile nu dau data exactă la care se va închide uşa spre sărbătoarea căsătoriei, deşi ele arată clar că aceasta nu va fi închisă până când toate „fecioarele” vor fi avut ocazia ((206)) să intre şi după ce toate cele „înţelepte” sau cele pregătite vor fi intrat.

O „uşă” deschisă simbolizează o ocazie de intrare în anumite condiţii şi privilegii; o uşă închisă reprezintă terminarea acestor privilegii sau a acestei ocazii. Privilegiul, invitaţia sau ocazia Veacului Evanghelic, care acordă celor ce cred în Cristos, sub condiţii restrânse, intrarea la comoştenire cu El în Împărăţia cerească şi la natura divină, este „uşa” prin care „avem intrarea ... în harul [favoarea] acesta în care suntem”; şi anume, în speranţa împărtăşirii de gloria lui Dumnezeu (Rom. 5:2). Această uşă, care a stat deschisă tot veacul, se va închide odată; şi uşa din pilda fecioarelor marchează această închidere — toate aceste ocazii şi privilegii se vor termina. Această pildă a fecioarelor înfăţişează numai evenimentele de la sfârşitul acestui veac printre cei din Biserica adevărată care vor trăi în acel timp. „Uşa” din această pildă reprezintă faptul că anumite privilegii speciale, împlinirea şi ţelul tuturor favorurilor Veacului Evanghelic, vor fi deschise pentru „fecioarele înţelepte” în timpul secerişului; iar închiderea uşii, când toată clasa aceasta se va fi folosit de aceste privilegii, reprezintă sfârşitul întregii favori şi al tuturor privilegiilor acestui Veac Evanghelic; pentru că ospăţul reprezintă în întregime avantajele şi privilegiile evanghelice, fiind o reprezentare a marii împliniri la care duc toate celelalte favoruri — gloriile Împărăţiei promise.

Să ne gândim la „uşa” ocaziei şi a privilegiului care se va închide curând. Domnul nostru a numit-o poartă şi a spus că în timpul Veacului Evanghelic va fi greu atât să o găsim cât şi să intrăm prin ea, şi ne-a sfătuit să facem mare efort să intrăm dacă vrem să avem parte de nemurire şi de onorurile Împărăţiei, la care duce numai această uşă, nu altele. Prin urmare El a spus: „Luptaţivă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor ((207)) căuta să intre şi nu vor putea. Îndată ce Stăpânul casei Se va scula şi va închide uşa ...” (Luca 13:24, 25). Această cale îngustă, după cum am văzut deja*, este calea sacrificiului de sine în interesul planului şi al lucrării Domnului. Calea este făcută îngustă prin împrejurările timpului actual, prin împotrivirea spiritului lumesc la adevăr şi la dreptate, aşa încât oricine merge în urmele Conducătorului şi Înaintaşului nostru va găsi calea a fi îngustă sau grea şi va trebui să sufere persecuţie. A umbla pe această cale, după cum Domnul nostru ne-a lăsat exemplu să urmăm în urmele Sale, implică nu doar o conformare pasivă la dispoziţia sau la spiritul Său, ci şi un zel activ, energic în promulgarea adevărului Său cu orice preţ. Şi toţi aceia care umblă pe calea îngustă, credincioşi cum a fost El până la moarte, au părtăşie în suferinţele Lui şi la timpul potrivit vor avea părtăşie şi în slava Sa, la sărbătoarea căsătoriei — în slava care va fi descoperită la arătarea şi la Împărăţia Lui. Filip. 3:10; 1 Pet. 4:13.

---

*Vol. I, pag. 203.

---

Având în vedere încheierea ei glorioasă, ocazia de a merge pe această cale îngustă a sacrificării de sine pentru adevăr este cel mai mare privilegiu care a fost oferit vreodată vreunei creaturi. Privilegiul de a suferi cu Cristos şi pentru cauza Sa, după ce L-am recunoscut mai întâi pe El ca Răscumpărătorul nostru, este prin urmare uşa, şi singura uşă a ocaziei prin care se poate ajunge la gloria care urmează, ca mireasă şi comoştenitori cu Cristos.

Sunt trei moduri în care ar putea fi indicată închiderea uşii: primul, printr-o declaraţie biblică clară a datei; al doilea, printr-o astfel de schimbare a sentimentului public în legatură cu adevărul, încât fidelitatea şi zelul în serviciul acestuia să nu mai întâmpine nici o împotrivire şi când suferinţa cu Cristos pentru adevăr (Rom. 8:17) să ((208)) nu mai fie posibilă; sau, al treilea, să se ajungă la o asemenea stare a lucrurilor din lume încât toate ocaziile pentru un astfel de serviciu să fie efectiv împiedicate, astfel nelăsând nici o ocazie pentru candidaţi să intre în lucrare, să-şi dezvolte şi să-şi dovedească iubirea şi credincioşia prin activitate şi răbdare.

Deşi suntem clar informaţi că uşa va fi închisă cândva în această perioadă de seceriş sau de sfârşit al veacului, Biblia nu ne dă data exactă; şi, deşi după marele timp de necaz va fi o mare schimbare a sentimentului public în favoarea adevărului şi a dreptăţii, nu avem nici un indiciu că se va ajunge la o astfel de stare a lucrurilor până după ce perioada de seceriş se va sfârşi complet. Dar avem un indiciu clar că uşa se va închide în modul numit mai la urmă; căci, înainte ca Ziua Milenară să apară, suntem preveniţi în legătură cu o noapte întunecoasă în care nimeni nu va putea lucra — „Vine dimineaţa, şi este tot noapte”. Isa. 21:12. Vezi şi Vol. II, cap. 8.

Calea îngustă deschisă pentru noi este privilegiul şi ocazia de a coopera cu Domnul nostru acum, când manifestarea spiritului Său de blândeţe, zel şi loialitate faţă de Dumnezeu şi de adevărul Său se face cu preţul avantajelor pământeşti; când apărarea cauzei Lui şi a adevărurilor pe care El ni le-a dat ne va face, ca să nu zicem mai mult, foarte nepopulari; şi când străduinţele noastre de a-I onora numele şi a binecuvânta pe semenii noştri cu adevărul, lăsând lumina noastră să strălucească, va aduce asupra noastră insulte, denaturări şi persecuţii într-o oarecare formă. Şi dacă, aşa cum am văzut, calea îngustă deschisă înseamnă privilegiul de a sacrifica astfel cu credincioşie până la moarte, cu orice preţ, atunci terminarea tuturor acestor ocazii pentru astfel de părtăşie a serviciului şi a suferinţelor ar însemna închiderea uşii, oprirea căii înguste spre gloria şi comoştenirea viitoare; domnia noastră cu Cristos fiind condiţionată de credincioşia noastră în serviciul Său, care acum înseamnă suferinţă cu El. Rom. 8:17; 6:8.

((209))

Şi suferinţa cu Cristos, după cum am văzut, nu este suferinţa obişnuită, comună tuturor celor din starea decăzută, ci numai acele suferinţe care sunt ca rezultat, mai mult sau mai puţin direct, al urmării exemplului lui Cristos, în susţinerea adevărurilor nepopulare şi în expunerea erorilor populare. Astfel au fost cauzele suferinţelor lui Cristos; şi astfel vor fi cauzele persecuţiei, suferinţei şi pierderii pentru toţi cei care urmează în urmele Sale. Ei vor avea părtăşie în suferinţele Sale acum, iar la sfârşit vor fi socotiţi vrednici să aibă parte de răsplata unei asemenea credincioşii faţă de principiu. Aceasta, de-a lungul Veacului Evanghelic, a însemnat muncă sacrificatoare de sine şi îndurarea insultelor în semănarea şi udarea seminţelor învăţăturilor lui Cristos; iar acum, la încheierea veacului, înseamnă fidelitate şi îndurare asemănătoare în lucrarea secerişului care se desfăşoară acum — chiar până la depunerea vieţii, fie că se va cere prin procesul treptat al efectuării ei în serviciul Învăţătorului, o moarte zilnică, sau prin aceea că se va face brusc, printr-o moarte de martir.

Vrednicia Bisericii fecioare logodite ca să fie mireasa, soţia Mielului, constă nu numai în lipsa păcatului, deşi ea va fi sfântă şi „fără defect” — „fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta” (Ef. 5:27), făcută „mai albă decât zăpada” în marea fântână a iubirii răscumpărătoare, meritul Răscumpărătorului ei. Acest lucru este necesar tuturor celor care vor fi socotiţi vreodată vrednici de viaţă durabilă pe oricare plan. Dar pentru a fi mireasa Mielului, ea trebuie nu numai să fie fecioară în puritatea ei, şi pe lângă aceasta să fie liberă de alianţă şi cochetărie păcătoasă cu lumea, ci trebuie să fie mai mult, cu mult mai mult de atât. Ea trebuie să se asemene atât de mult cu Domnul ei şi trebuie să urmeze atât de aproape în urmele şi în sfatul Său, încât din cauza acestui lucru să sufere, să fie martir, cum a fost El, şi pentru aceleaşi principii ale adevărului şi ale dreptăţii. Ea trebuie să dovedească faptul că are o iubire mistuitoare pentru Mire şi o devotare neobosită pentru numele şi principiile Lui, aşa ((210)) încât să fie dispusă să fie dispreţuită şi respinsă de cei lumeşti, cum a fost El, de dragul ascultării de învăţăturile Lui.

Pentru a dezvolta şi a demonstra acest caracter, ea trebuie să fie încercată şi probată. Încrederea ei, răbdarea ei, fidelitatea ei faţă de Domnul, atât prin rău cât şi prin bine, trebuie să fie dezvoltate şi probate. Şi numai aceştia care sunt astfel dezvoltaţi şi probaţi, şi prin probă s-au dovedit credincioşi, vor fi astfel acceptaţi şi recunoscuţi ca mireasă şi comoştenitoare cu Domnul, moştenitoarea tuturor lucrurilor. După cum este scris: „Ferice de cine rabdă ispita! Căci, după ce va fi [astfel] găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care El a promis-o celor care Îl iubesc” — aşa de intens. Astfel, dacă este corect înţeleasă, fiecare încercare a fidelităţii noastre trebuie să fie întâmpinată cu bucurie, ca o nouă ocazie de a-I arăta Mirelui adâncimea şi puterea iubirii noastre, şi încă o dovadă a vredniciei de iubirea şi încrederea Lui şi de înălţarea făgăduită. Cei care se vor împărtăşi cu Domnul de gloria viitoare trebuie să fie nu numai chemaţi şi acceptaţi, ci şi credincioşi, chiar până la moarte. Apoc. 17:14.

Astfel uşa ocaziei de angajare cu Cristos Domnul nostru în lucrarea veacului Evanghelic se va închide când „vine noaptea când nimeni nu mai poate să lucreze”. Şi atunci, pentru toţi cei care n-au dezvoltat mai înainte caracterul necesar şi nu şi-au dovedit armonia, devotarea, iubirea şi zelul pentru Domnul şi pentru adevărul Său prin serviciu credincios (Mat. 10:37; Marcu 8:38), va fi prea târziu să facă astfel. Cum este reprezentat în pildă, ei se vor dovedi astfel că sunt „fecioare nechibzuite”, pentru că au lăsat să le scape marea şi glorioasa ocazie de a suferi cu El şi pentru El, cu care ar domni împreună bucuroşi. Până atunci, numărul deplin predestinat de Dumnezeu să constituie şi să completeze Biserica vor fi fost chemaţi, aleşi şi dovediţi credincioşi prin încercare — „asemenea chipului Fiului Său” ((211)) (Rom. 8:29). Secerişul va fi trecut, vara favorii va fi sfârşită şi numai arderea neghinei va rămânea, pentru a curăţa câmpul (omenirea) şi a-l pregăti pe deplin pentru semănarea mult mai extinsă a Veacului Milenar.

Sosirea acestei nopţi va pune evident capăt oricărei alte lucrări de diseminare a adevărului, care, greşit înţeleasă de public în general, va fi probabil acuzată de a fi cauza unei mari părţi din anarhia şi confuzia care vor predomina atunci, în loc să fie văzută în adevărata ei lumină ca o preumbrire a gândului şi revelaţiei divine în privinţa viitoarelor strâmtorări ale lumii şi a adevăratelor lor cauze. Să nu aşteptăm ca venirea nopţii şi închiderea uşii să fie bruşte, ci mai degrabă să fie o împiedicare şi o închidere treptată a lucrării secerişului.

Timpul prezent este pentru pecetluirea servitorilor lui Dumnezeu pe frunţi, înainte ca furtuna strâmtorării să izbucnească (Apoc. 7:2, 3); şi fiecare fecioară înţeleaptă ar trebui să aprecieze acest privilegiu din prezent, atât pentru propria sa pecetluire intelectuală cu adevărul prezent, precum şi pentru angajarea în lucrarea secerişului de pecetluire a altora din clasa grâu şi a adunării lor în hambarul siguranţei, înainte de a veni noaptea şi de a se închide uşa ocaziei.

Că ocazia actuală, cea mai favorabilă, nu este decât una scurtă, este evident din faptul că au rămas numai douăzeci şi patru de ani din perioada de seceriş, a cărei încheiere va fi martorul sfârşitului domniei răului şi al introducerii glorioasei Zile Milenare; şi în această perioadă trebuie să-şi afle locul noaptea întunecoasă a celei mai mari strâmtorări a lumii. Marea întunecime care trebuie să preceadă ziua glorioasă se apropie: „Vine dimineaţa şi este tot noapte” — „un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”.

Să observăm că atunci când această noapte va veni, când secerătorii trebuie să-şi înceteze munca, ea va dovedi că lucrarea aceasta finală a Evangheliei va fi împlinită; că toţi ((212)) din numărul celor aleşi ai Miresei lui Cristos vor fi fost „pecetluiţi” şi „adunaţi” într-o stare de separare de cei lumeşti — în starea de grânar (Mat. 13:30); căci Dumnezeu nu va permite nimic să oprească această lucrare până când va fi terminată. Atunci, toţi servitorii adevăraţi şi credincioşi ai lui Dumnezeu vor fi fost pecetluiţi pe frunţi; şi, lucrarea Veacului Evanghelic fiind terminată, alţii nu vor mai putea intra în acea lucrare sau să secere răsplata ei bogată, prezisă în „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe” ca răsplata celor credincioşi care intră în timp ce „uşa” este deschisă. 2 Pet. 1:4.

Dar nu trebuie să înţelegem din aceasta că toţi, imediat ce se vor dovedi credincioşi, vor intra în răsplata lor. Este posibil ca unii dintre aceştia să trăiască până mai adânc în noaptea întunecoasă a strâmtorării — deşi aşteptarea noastră este contrară. „Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” După ce au îmbrăcat toată armătura lui Dumnezeu şi s-au împotrivit cu îndrăzneală erorii prin prezentarea şi apărarea clară şi neînfricată a adevărului, în această zi rea, când erori uriaşe se îngrămădesc îndrăzneţ şi sfidător peste tot, sfinţii sunt îndemnaţi: „Să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit toate”, îmbrăcaţi cu toată armătura, cu sabia spiritului întotdeauna gata de apărare, şi cu veghere, perseverenţă şi rugăciune pentru toţi sfinţii. Toţi vor avea nevoie de răbdare, pentru ca după ce vor fi făcut voia lui Dumnezeu să poată primi făgăduinţa. Apoc. 14:12; Efes. 6:13; Evr. 10:36.

Sfârşitul chemării de sus la comoştenire cu Domnul nostru Isus în Împărăţia lui Dumnezeu, să se înţeleagă clar, nu este închiderea uşii din pilda fecioarelor. Deşi „chemarea” generală la această favoare a încetat în 1881, „uşa” este încă deschisă. Chemarea este invitaţia generală a lui Dumnezeu către toţi îndreptăţiţii care cred în Răscumpărătorul, să urmeze în urmele Lui de sacrificiu de sine chiar până la moarte, şi prin aceasta să-şi dovedească vrednicia de a domni cu El în glorie. Această favoare a avut un început definit în ((213)) timp: ucenicii care erau în aşteptare au fost acceptaţi la ea în ziua Cincizecimii, în 33 d. Cr. Şi ea are un sfârşit definit în timp, după cum a fost arătat deja, adică octombrie 1881*.

---

*Vezi Vol. II, cap. 7.

---

Pe de altă parte, închiderea uşii, din pilda consemnată în Matei 25, marchează sfârşitul complet al tuturor ocaziilor pentru ca cineva, chiar şi cei „chemaţi”, să mai obţină după aceea premiul chemării de sus. Aceasta marchează sfârşitul tuturor ocaziilor de a se dovedi vrednici de premiu prin credincioşie în serviciu: orice ocazie de serviciu se va termina atunci, în „noaptea” când nimeni nu va mai putea lucra (Ioan 9:4). De aceea, este evident că uşa sau ocazia de a ne întări astfel chemarea şi alegerea nu se închide în mod necesar când încetează să se mai facă chemarea sau invitaţia generală către toţi credincioşii să intre. Şi, în timp ce uşa este deschisă, ea indică faptul că orice credincios care este doritor să intre şi este gata să se conformeze condiţiilor poate s-o facă, chiar dacă „chemarea” sau invitaţia generală de a intra nu se mai face. De fapt, uşa sau ocazia pentru muncă şi sacrificiu nu s-a închis încă, chiar dacă chemarea generală s-a sfârşit în 1881.

Veacul Evanghelic a fost timpul chemării — întâi pentru chemarea păcătoşilor la pocăinţă şi la credinţă în Cristos, Răscumpărătorul; şi apoi, pentru chemarea acestor îndreptăţiţi la înaltul privilegiu al comoştenirii cu Cristos în Împărăţia Sa, în baza condiţiei de a urma acum în urmele Sale de sacrificiu, chiar până la moarte — ca o condiţie a acceptării în lucrarea Împărăţiei şi în onorurile Veacului Milenar viitor. Prin urmare, când Domnul ne spune că perioada de sfârşit al veacului va fi un timp de seceriş, aceasta indică în mod clar o schimbare radicală — de la semănare la secerare, de la chemare la încercarea celor chemaţi şi la încheierea lucrării începute prin chemare.

Ca o ilustraţie a schimbării în caracterul lucrării la încheierea Veacului Evanghelic, Domnul nostru a dat pilda ((214)) năvodului (Mat. 13:47-50). „Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut, [pescarii] l-au tras la mal şi, stând jos, au strâns în vase ce este bun şi au aruncat afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului [în seceriş, Mat. 13:39]: îngerii [mesagerii, servitorii lui Dumnezeu] vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi şi-i vor arunca în cuptorul de foc [marele timp de necaz]; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”

Această pildă reprezintă Biserica creştină nominală ca împărăţia nominală de perspectivă a lui Dumnezeu — năvodul aruncat în mare (lume), care a adunat peşti (oameni — Mat. 4:19) de toate felurile (creştini adevăraţi, creştini pe jumătate înşelaţi şi amăgiţi şi mulţi făţarnici), care, când este plin (la împlinirea timpului lui Dumnezeu), este tras la mal. Arată că nu „toate felurile” adunate în Biserica nominală sunt potrivite pentru Împărăţie, indiferent pentru ce altceva ar putea fi potrivite; că la încheierea veacului — în timpul secerişului — chemarea sau invitaţia la un loc în Împărăţie va înceta prin aranjamentul lui Dumnezeu, aşa cum este reprezentat prin tragerea năvodului la mal, şi că atunci pescarii vor începe altă lucrare — şi anume, o lucrare de separare, divizare, care va realiza adunarea felului dorit şi respingerea altora care sunt nevrednici de favoarea la care au fost chemaţi; căci „mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”. Mat. 22:14.

Lucrarea de separare din această pildă este aceeaşi cu cea arătată în pilda grâului şi neghinei, care ne învaţă să aşteptăm o întrerupere a semănării (a chemării) şi o schimbare de la acea lucrare la lucrarea recoltării. Servitorii Domnului, care sub îndrumarea Lui vor schimba astfel lucrarea, în ambele pilde sunt numiţi îngeri — mesageri speciali ai lui Dumnezeu. Ei sunt ucenicii Lui credincioşi care, umblând foarte umiliţi şi aproape de Domnul, şi foarte serios căutând să-I cunoască planul şi să coopereze în ((215)) lucrarea Sa, nu sunt lăsaţi în întuneric în privinţa timpurilor şi a perioadelor Sale (Mat. 13:11; 1 Tes. 5:4; Ier. 8:7-12). Desigur, această recoltare şi adunare se referă numai la cei în viaţă în timpul secerişului, şi nu la cei care au murit înainte; fiecare dintre aceştia, când şi-a sfârşit cursul, a fost marcat şi separat ca să-şi aştepte poziţia cuvenită în cadrul sau în afara turmei mici glorificate, Împărăţia propriu-zisă. 2 Tim. 4:8.

Năvodul n-a fost intenţionat să adune toţi peştii din mare. Domnul nostru, marele Pescar Principal, a intenţionat să prindă un anumit număr de peşti de un anumit fel, nu contează câţi de alte feluri au intrat în năvod împreună cu ei; şi când numărul deplin din felul acela dorit, deosebit, a intrat în năvod, s-a poruncit să fie tras la mal pentru a sorta şi separa peştii. Când se porunceşte ca năvodul să fie astfel tras la mal, trebuie să fie înţeles că însărcinarea dată la începutul veacului, ca năvodul să fie aruncat în mare (Mat. 28:19; 24:14) se sfârşeşte; şi toţi care vreau să continue să fie colaboratori cu Domnul trebuie să dea atenţie acestei îndrumări şi să nu mai folosească timpul pentru pescuitul general, ci pentru lucrarea actuală de alegere şi adunare. Şi după cum adevărul cuvenit atunci a fost mijlocul pentru chemare, tot aşa adevărul, „adevărul pe care-l avem”, adevărul secerişului, este acum mijlocul Domnului pentru încercare şi despărţire.

Prin urmare, când servitorii Domnului aud vocea Sa prin Cuvântul Său, declarând că a venit timpul să oprească semănatul şi să înceapă seceratul, să oprească prinderea şi să treacă la sortare, să oprească chemarea şi să predice mesajul secerişului cuvenit acum pentru cei deja chemaţi, ei se vor supune cu bucurie şi promptitudine dacă sunt credincioşi. Aceştia, ca atare, instruiţi de Învăţător în legătură cu planul Său al veacurilor şi nefiind în întuneric în privinţa timpurilor şi perioadelor în care trăim, să nu mai meargă căutând să semene sămânţa bună a ((216)) Împărăţiei în câmp sau în lume, ci să dea „hrană la timp pentru casa credinţei” — răspândind printre copiii declaraţi ai Domnului veştile bune ale Împărăţiei apropiate, şi ale marii bucurii şi binecuvântări pe care aceasta o va aduce curând pentru tot poporul.

Şi, ciudat lucru, acest mesaj al pregătirii iubitoare a lui Dumnezeu prin răscumpărare, pentru restabilirea tuturor lucrurilor, de către şi prin Cristos Isus şi prin corpul său glorificat, Biserica, Împărăţia lui Dumnezeu (acest mesaj care ar trebui să bucure, să învioreze şi să unească toate inimile creştine iubitoare), este cel care trebuie să dezvolte şi să atragă în unire de inimă numai clasa adevărată, să-i încerce şi să-i separe de masa nominală.

Curând secerişul va fi sfârşit, şi atât cel care a semănat cât şi cel care a secerat se vor bucura împreună. Acum secerătorii trebuie să grăbească lucrul şi să fie atât de preocupaţi de realizarea lui deplină, încât să roage pe Domnul secerişului, Secerătorul Principal, să trimită mai mulţi lucrători în seceriş. Nu va mai fi mult până când plugarul dispensaţiei următoare (marele timp de necaz prezis, care va pregăti lumea pentru semănarea seminţei milenare) va ajunge pe secerătorul acestei dispensaţii. Amos 9:13.

A şaptezecea săptămână a lui Israel o ilustraţie
a încheierii favorii evanghelice

Reamintim că a „şaptezecea săptămână” a lui Israel — ultimii şapte ani ai favorii lor — a fost foarte exact marcată la începutul ei, la mijlocul şi la încheierea ei; şi noi credem că aceasta a fost chiar cu scopul să ne dea date clar definite la încheierea Veacului Evanghelic de favoare pentru Israelul spiritual. Am văzut că începutul acelei săptămâni a fost pentru Israelul Trupesc data începutului încercării lor din seceriş, în 29 d. Cr. Acesta a fost marcat de botezul şi recunoaşterea Domnului nostru ca Mesia la Iordan, când a început lucrarea de seceriş — a cărei paralelă aici este recunoaşterea prezenţei Domnului în 1874 d. Cr., la începutul acestui seceriş.

((217))

Mijlocul acelei săptămâni de legământ, 33 d. Cr., a fost data respingerii Israelului ca sistem sau biserică-naţiune, şi a fost marcat prin moartea Domnului nostru pe cruce şi prin cuvintele Sale chiar înainte de moarte: „Vi se lasă casa pustie”. Şi paralela la aceea este respingerea acum din favoare şi căderea sistemelor sectare, numite creştinătate sau „Babilon”, în 1878.

Ultima jumătate a săptămânii de legământ a lui Israel (trei ani şi jumătate, din 33 până în 36 d. Cr.) n-a fost o perioadă de favoare naţională sau sectară, ci de favoare individuală, acordându-li-se israeliţilor (nu ca înainte prin canalele bisericii nominale, ci individual, dacă voiau s-o primească), toate favorurile şi privilegiile speciale ale legământului avraamic, până la sfârşitul celor şaptezeci de săptămâni simbolice, limita favorii lor, marcată prin trimiterea favorii la Corneliu şi la neamuri în general. Tot aşa în paralelă aici: cei trei ani şi jumătate din aprilie 1878, unde aşa-zisa creştinătate sau „Babilon” a fost respinsă din favoare, până în octombrie 1881, a fost perioada de încheiere a favorii chemării de sus pentru credincioşii individuali. Astfel „chemarea” generală (favoarea acestui Veac Evanghelic) a încetat în octombrie 1881 d. Cr., întocmai cum data corespunzătoare, octombrie 36 d. Cr., a fost martorul sfârşitului favorii iudaice.

Favoarea iudaică a constat în oferirea (în mod exclusiv) lui Israel a Împărăţiei — chemarea copiilor naturali ai lui Avraam să se folosească de privilegiile şi ocaziile acordate lor sub Legământul Legii. Această chemare, favoare sau privilegiu, a încetat total şi definitiv odată cu sfârşitul săptămânii lor de legământ. Favoarea evanghelică a constat în oferirea Împărăţiei (în mod exclusiv) credincioşilor în Cristos — „chemarea de sus” a tuturor celor împăcaţi cu Dumnezeu sub Legământul de Har, care pot să se folosească de ocaziile astfel acordate (şi să devină membri ai „seminţei” avraamice care va binecuvânta lumea) prin unire cu Cristos Isus, Răscumpărătorul lor, în legământul Lui de jertfire de ((218)) Sine; proba care trebuie să demonstreze vrednicia lor de a avea parte în lucrarea şi gloria viitoare a lui Cristos. Şi această favoare, această „chemare” sau invitaţie este cea care, aşa cum am văzut, a încetat cu totul şi pentru totdeauna în octombrie 1881, punctul în timp paralel cu sfârşitul chemării sau favorii iudaice.

Să se observe că încetarea favorii sau chemării iudaice a fost urmată de o altă chemare generală, care, ignorându-i pe ei şi favoarea lor trecută, a inclus totuşi pe oricare dintre cei care mai târziu, devenind credincioşi, au fost vrednici de acea chemare mondială la onoarea Împărăţiei. Încetarea favorii lor trecute a fost tot aşa de reală ca şi cum n-ar fi fost invitaţi la nimic după ce favoarea lor a încetat; tot aşa de reală ca şi cum ar fi fost invitaţi după aceea la o favoare mai mică; dar nu este atât de vizibilă pentru că chemarea generală evanghelică, care nu i-a exclus, a fost aceeaşi chemare lărgită şi adâncită — aplicabilă tuturor credincioşilor în Cristos, din fiecare naţiune.

Încetarea favorii sau „chemării” acum, în 1881, este urmată sau mai degrabă peste ea se suprapune chemarea generală a întregii lumi la binecuvântările şi favorurile milenare pe condiţii de credinţă şi supunere voluntară (nu însă un sacrificiu spre moarte). Aceasta este însă o chemare mai joasă, o favoare mai mică decât cea care a încetat; o chemare să se bucure de binecuvântări sub Împărăţie, dar nu să fie părţi ale clasei unse a Împărăţiei. Şi această schimbare — această oprire a favorii mai înalte şi începerea unei favori mai joase — va fi puţin remarcată în timpul actual, datorită faptului că marele premiu al Împărăţiei şi al comoştenirii cu Cristos ca părtaşi ai naturii divine a fost în general pierdut din vedere în Biserică. Cea mai înaltă concepţie despre răsplată avută în general de creştini, de secole, este că la înviere li se vor da trupuri perfecte; şi eliberaţi de boală, durere şi necaz, se vor bucura de favoarea lui Dumnezeu şi vor avea viaţă veşnică. Şi această concepţie, deşi nici pe departe nu cuprinde privilegiile reale sub ((219)) „chemarea de sus” a Veacului Eanghelic, este într-adevăr o concepţie corectă despre privilegiile binecuvântate care vor fi acordate lumii în general în timpul Veacului Milenar — tuturor celor care vor da ascultare atunci şi vor veni în armonie cu Dumnezeu.

În realitate deci, singurii care văd în mod clar înălţimea deosebită şi marile aspecte ale chemării Veacului Evanghelic — singurii, prin urmare, care pot vesti sau explica această chemare — sunt chiar cei cărora li se arată din Cuvântul lui Dumnezeu că limita timpului acestei chemări a fost atinsă în octombrie 1881. Alţii, deşi citează cuvintele apostolului despre o „chemare de sus a lui Dumnezeu în Hristos”, în realitate explică chemarea mai joasă care aparţine Veacului Milenar. Aşadar, chemarea evanghelică generală, cea adevărată, este terminată. Nimeni n-o poate prelungi. Unii nu pot pentru că nu o înţeleg şi nu o pot face, alţii pentru că ştiu că este la sfârşit.

Dar, deşi „chemarea” generală a încetat, „uşa” nu este încă închisă. Sfârşitul „chemării” şi închiderea „uşii” sunt distincte şi separate. „Uşa” stă deschisă pentru ca unii să intre în alergarea pentru marele premiu de comoştenire în Împărăţie, după ce „chemarea” generală a încetat. Dumnezeu hotărâse dinainte ca un număr fixat să constituie Biserica, „trupul lui Hristos”; şi nu poate fi nici cu un membru în plus, nici cu unul în minus. (Vezi cum este arătat tipic acest lucru, în Leviticul 21:17-23.) Înseamnă că El nu putea chema sau invita la această onoare mai mulţi decât ca să completeze numărul pe care-l hotărâse. Şi Cuvântul Său arată că în octombrie 1881 acest număr deplin a fost găsit. Dar deoarece unii dintre cei care au răspuns sub chemarea generală şi au făcut legământ cu El nu vor reuşi să-şi ţină legământul, nu vor reuşi să alerge aşa încât să obţină premiul, „uşa” rămâne deschisă după ce chemarea generală a încetat, ca să permită intrarea în alergare, spre sacrificiu de sine în serviciul adevărului, unora care să ia locurile celor care, în timpul inspecţiei, ar putea să-şi lepede ((220)) haina de nuntă a dreptăţii lui Cristos; şi de asemenea locurile altora care, după ce au făcut legământul de sacrificiu de sine în serviciu, iubesc lumea din prezent, devin supraîncărcaţi cu grijile sau cu plăcerile ei şi nu reuşesc să îndeplinească cerinţele legământului lor.

Şi iarăşi trebuie remarcat că încetarea chemării în 1881 nu împiedică în nici un fel privilegiile miilor care acceptaseră deja chemarea şi deveniseră servitori consacraţi ai lui Dumnezeu: ea n-a scos afară pe nimeni care era înăuntru. Nici nu presupune că nimeni nu mai poate intra: a fost doar încetarea invitaţiei generale a lui Dumnezeu.

Faptul că poate ai ajuns numai recent la o cunoştiinţă clară despre făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale lucrurilor pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei ce-L iubesc, nu dovedeşte că n-ai fost chemat şi acceptat ca un alergător pentru acest mare premiu cu mult înainte de a înţelege ce mare şi important este premiul. Faptul este că nici unul care acceptă chemarea nu este capabil la început să înţeleagă pe deplin nici asprimea şi îngustimea căii, nici mărimea premiului care va fi obţinut la capătul ei cel mai îndepărtat. Claritatea înţelegerii făgăduinţelor este puterea lui Dumnezeu care lucrează în noi ca să ne întărească şi să ne facă în stare să învingem obstacolele şi încercările actuale. Făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ne sunt dezvăluite treptat, pe măsură ce ne dovedim credincioşi şi înaintăm, pentru ca prin acestea — prin tăria şi curajul pe care ele ni le inspiră — să fim făcuţi în stare să alergăm aşa încât să obţinem premiul. 2 Pet. 1:4.

Clasa care va primi premiul este nu numai chemată şi aleasă (acceptată), ci şi credincioasă. Şi, deşi chemarea generală a încetat, este evident că probarea credincioşiei celor chemaţi nu s-a terminat încă. Credincioşii sunt în curs de pecetluire şi de separare de cei care sunt necredincioşi legământului lor de sacrificiu de sine; şi fecioarele înţelepte sunt în curs de separare de cele nechibzuite, a căror nechibzuinţă constă în presupunerea că ele pot alerga pentru ((221)) premiile lumii, de onoare, bogăţie etc. şi le pot câştiga, şi în acelaşi timp pot alerga cu credincioşie alergarea pentru marele premiu al gloriei, onoarei şi nemuririi — ale cărei condiţii în sine fac imposibilă o astfel de alergare dublă. „Un om nehotărât” este „nestatornic în toate căile sale”. „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona”. Iac. 1:8; Mat. 6:24.

Când toate „fecioarele înţelepte” credincioase se vor fi dovedit astfel şi vor fi intrat în bucuriile Domnului, „uşa” ocaziei de a face parte din acea clasă se va închide şi nimeni nu va mai putea intra. Când toate cele înţelepte vor fi intrat, numărul predestinat va fi complet şi atunci Stăpânul Se va scula şi va închide uşa (Luca 13:24, 25; Mat. 25:10). Domnul nostru Însuşi ne spune că atunci mulţi vor începe să vadă lucrurile diferit — să vadă de ce privilegii şi ocazii pentru sacrificiu s-au bucurat ei odată şi le-au pierdut. Dar când vor căuta să intre, Stăpânul le va spune: Nu vă recunosc în calitate de mireasă a Mea — ea este completă şi am numai una. Dar, mulţumim lui Dumnezeu, alte scripturi arată că fecioarele nechibzuite, deşi respinse astfel de la chemarea de sus, pentru care se vor fi dovedit nevrednice prin conduita lor în încercare, vor fi totuşi favorizate şi vor fi recunoscute într-o calitate mai modestă în casa Domnului.

De aceea, înainte ca uşa să se închidă, înainte ca numărul deplin al credincioşilor să se completeze, fiecare să se lupte să-şi asigure chemarea şi alegerea; şi în acest scop să-I permitem Domnului, prin aceste făgăduinţe preţioase şi prin aceste pilde explicative, să lucreze în noi să vrem şi să facem buna Sa plăcere.

Dar unii ar putea totuşi spune: mă tem că nu sunt unul dintre cei chemaţi înainte de încetarea chemării generale, în 1881, pentru că atunci eram nu numai cu totul în neştiinţă de lucrurile adânci ale făgăduinţelor lui Dumnezeu, ci mai mult, eram cu totul străin de Dumnezeu şi chiar un inamic al Lui, departe de orice legământ de a-I sluji şi departe de orice astfel de dorinţă. Numai de curând am ajuns să-L cunosc ((222)) pe Dumnezeu cât de cât; de curând am luat jugul lui Cristos asupra mea ca să învăţ de la El; şi încă şi mai de curând am aflat despre privilegiul de a suferi acum cu Cristos prin negări de sine în serviciul Său, şi că asemenea sacrificatori împreună cu El vor fi făcuţi în curând moştenitori împreună cu El în lucrarea glorioasă a Mileniului. Şi acum, după ce am văzut aceste glorii, după ce am admirat aceste lucruri preţioase şi după ce am început să alerg în această alergare pentru acest premiu minunat, trebuie să deduc oare că nu este deschisă pentru mine, din cauză că deja au fost chemaţi destui ca să completeze numărul? Nu m-aş gândi să schimb aranjamentul divin sau să cer să fie adăugat încă unul peste limita hotărâtă prin înţelepciunea divină, dar mi-aş simţi adânc neşansa.

Unuia ca acesta îi răspundem: Aleargă înainte. Cazul tău nu este atât de întunecat cum ţi se pare. „Uşa” nu este încă „închisă”. Aminteşte-ţi că dacă toţi cei care acceptaseră chemarea când aceasta s-a sfârşit s-ar dovedi credincioşi legământul lor, n-ar fi prea mulţi, ci tocmai destui. Aminteşteţi de asemenea că observaţia ta precum şi Scripturile indică faptul că dintre cei mulţi care acceptă chemarea puţini vor fi aleşi, pentru că numai puţini se dovedesc credincioşi legământului lor când sunt încercaţi. Pe măsură ce unii dintre cei chemaţi se dovedesc necredincioşi, unul după altul, ocaziile lor, locurile lor de muncă şi coroanele lor de răsplată sunt transferate altora. Unul dintre aceste locuri de muncă şi una dintre aceste coroane ale răsplăţii îţi pot fi transferate ţie, şi numele tău poate fi scris în cartea vieţii ca membru de probă al Miresei lui Cristos, în locul unuia şters ca nevrednic. Vezi Apoc. 3:5; Evr. 12:23.

Cei care pot pricepe aceste făgăduinţe preţioase şi care au dorinţa să lucreze în vie, au o puternică dovadă că au fost concepuţi de spirit*; căci mintea umană, chiar îndreptăţită, este incapabilă să priceapă lucrurile adânci intenţionate de Dumnezeu numai pentru cei care s-au ((223)) consacrat şi au fost acceptaţi (1 Cor. 2:6-16). Şi Domnul este prea iubitor şi prea drept să autorizeze în inima cuiva speranţe care n-ar putea fi realizate niciodată. A fi conceput de spirit, prin Cuvântul adevărului, implică o naştere finală la condiţiile spirituale, dacă cel conceput nu se dovedeşte nevrednic — necredincios. De aceea, „să nu părăsiţi încrederea voastră, care are o mare răsplătire”.

---

*Vezi Vol. I, pag. 226

---

Ceasul al unsprezecelea
Matei 20:1-16

Se pare că această pildă a fost dată în mod special ca să ne înveţe o lecţie pentru acest timp. Lucrătorii sunt acei copii ai lui Dumnezeu serioşi, consacraţi, care de-a lungul Veacului Evanghelic — „ziua” din pildă — îşi cheltuie cu credincioşie timpul şi energia, nu în serviciu pentru ei înşişi, serviciul mamonei, ci în serviciul lui Dumnezeu. Prin urmare, numai cei credincioşi sunt reprezentaţi prin lucrători, toţi cei care vor obţine aceeaşi răsplată, onorurile Împărăţiei reprezentate în pildă prin „dinar”.

Caracterul general al chemării şi nevoia de lucrători sunt reprezentate prin cele patru chemări — dimineaţa devreme, la ora nouă, la amiază, la ora trei după-amiază. Dar înţelegerea exactă, clară, a cât va fi plata a fost menţionată numai la început: stăpânul casei „s-a învoit” atunci să le dea un dinar pentru serviciul lor. Astfel că promisiunea Împărăţiei a fost clar înţeleasă de Biserica timpurie, dar după aceea a fost în mare măsură pierdută din vedere şi n-a fost clar enunţată. Membrii în viaţă ai Bisericii lui Cristos, care au lucrat în via Sa în orice timp de-a lungul acestui Veac Evanghelic îi reprezintă pe toţi lucrătorii. Pilda arată, ca aspectul specific al ei, o clasă care intră în acest serviciu al Domnului când lucrul zilei este aproape terminat, la „ceasul al unsprezecelea” (ultimul). Ei sunt reprezentaţi ca unii doritori să se angajeze în serviciul Stăpânului, dar prea târziu, chemarea generală fiind sfârşită. Ei spun — „nu ne-a ((224)) tocmit nimeni”, este prea târziu pentru noi să intrăm în serviciu sub chemare.

Stăpânul răspunde indicând spre uşa ocaziei de a face şi a suferi în serviciul Său, care nu este „închisă” încă, a cărei închidere va fi indicată prin venirea nopţii „când nimeni nu mai poate să lucreze”. Dar El nu spune nimic despre răsplata care va fi; deşi, angajându-i pe alţii sub chemarea generală, El a spus: „Veţi primi ce va fi drept”* — o parte din plata asupra căreia „s-au învoit” la început.

---

*Cele mai vechi manuscrise, Sinaitic şi Vatican, omit cuvintele din Matei 20:7 „Veţi primi ce va fi drept”.

---

Tot aşa, în timpul Veacului Evanghelic, Domnul nostru, prin purtătorii Săi de cuvânt în Biserică, a invitat pe toţi credincioşii să intre în serviciul Său. Răsplata deplină, natura divină şi gloria Împărăţiei, a fost clar declarată şi bine înţeleasă la început; dar, deşi repetată pe tot parcursul veacului, n-a mai fost apoi clar înţeleasă din cauza marii căderi de la adevăr. Dar acum am ajuns la încheierea Zilei Evanghelice de serviciu — la „ceasul al unsprezecelea”. A trecut timpul chemării lucrătorilor pentru ziua aceasta. Totuşi, unii stau deoparte şi spun: Noi n-am fost chemaţi în lucrare; „nu ne-a tocmit nimeni”, n-avem nici o promisiune de lucru, nici de răsplată dacă am găsi de lucru; chemarea este sfârşită, lucrul zilei este aproape terminat; sunt destui lucrători fără noi. Dar acestora Stăpânul ar vrea ca noi, în calitate de purtători de cuvânt ai Lui, să le spunem: „Duceţi-vă şi voi în via mea”; nu vă promit nimic, chemarea generală s-a sfârşit, timpul este scurt, timpul de lucru este aproape terminat, „vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze”; dar intraţi, arătaţi-vă iubirea şi zelul şi lăsaţi răsplătirea în seama generozităţii Mele.

Şi aceasta este tot ce putem noi spune; singura speranţă pe care o putem oferi este că nimeni n-a lucrat vreodată pentru Stăpânul nostru, care să nu primească din belşug mai mult decât ar putea cere sau aştepta. Şi apoi noi ştim ((225)) că unele dintre locurile din lucrare vor fi vacante pe motiv că unii nu vor continua credincioşi, şi coroanele răsplăţii puse deoparte pentru aceştia vor fi date altora, care, prin credincioşie şi sacrificiu de sine, se vor dovedi vrednici de lucrare şi de răsplată.

Aşa deci, dacă unii au ajuns doar de curând să-L cunoască şi să-L iubească pe Domnul şi doresc să-L servească pe El şi adevărul Lui, aceştia să nu fie descurajaţi din cauză că chemarea generală s-a sfârşit în 1881. Dacă vedeţi „uşa” ocaziei de sacrificiu şi de serviciu deschisă înaintea voastră, intraţi. Dar intraţi repede, căci noaptea întunericului şi împotrivirii intense faţă de adevăr va fi în scurtă vreme asupra noastră şi vă va împiedeca să vă angajaţi în serviciu. „Vine dimineaţa şi este tot noapte.” „Vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze.” Când acest lucru va fi adevărat, veţi putea şti că „uşa s-a închis”, că toate fecioarele înţelepte au intrat, că toate au fost probate şi că toate locurile libere au fost ocupate în mod acceptabil. Toţi „robii lui Dumnezeu” speciali, fiind până la acel timp „pecetluiţi pe frunţile lor” (primind o apreciere intelectuală a planului lui Dumnezeu), cele patru vânturi vor fi dezlegate (Apoc. 7:1-3) şi vor produce marele „vârtej de vânt” al necazului în mijlocul căruia rămăşiţa clasei Ilie va fi „schimbată” şi înălţată în gloria Împărăţiei.

Ce lecţie este aici pentru cei care au făcut legământ cu Domnul ca să-L servească pe El mai întâi şi mai ales, şi care neglijează lucrarea Lui, străduindu-se cu timpul, cu gândul şi cu mijloacele pentru bucuriile şi premiile trecătoare pe care le oferă lumea. Pe aceştia Domnul îi îndeamnă zicând: „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii”. „Cel care va birui [cel care va cuceri în sine spiritul lumii], va fi îmbrăcat în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Săi”. „Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.” Apoc. 2:10; 3:5, 11.

((226))